- CREARE SITE + Suport tehnic asigurat:
- 0785.88.88.33
- 031.43.45.509
- office@amigio.ro
Google a inregistrat un profit net de 2,18 miliarde de dolari in 2012 si anul acesta gigantul cu sediul central in SUA, a fost desemnat pe primul loc din clasamentul alcatuit de revista "Fortune" - "Cele mai bune companii pentru care sa lucrezi".
Va puteti imagina o zi de munca pe o canapea confortabila, cu laptopul in brate? Probabil ca da, daca lucrati de acasa. Ei bine, la sediul Google din Londra, acesta este un lucru cat se poate de normal. Fie ca alegi un divan cu vedere catre London Eye sau un spatiu de lucru confortabil din biblioteca, relaxarea este asigurata.
Citeste mai multe despre beneficiile angajatilor Google si vezi cum arata sediul londonez cu decor neconventional, in continuarea articolului Google, un model de business prea emancipat pentru Romania pe Business24.ro
Materia întunecată este Goliat-ul care se presupune că domină galaxia noastră. Dar s-ar putea să îl fi întâlnit deja pe David, ucigaşul său. Carlos Frenk ar putea fi acum mulţumit de faptul că nimeni nu îl mai consideră un trăznit, dar el nu a fost întotdeauna la fel de norocos.
”Când luam cuvântul la diverse conferinţe, oamenii aproape că aruncau cu roşii stricate în mine”, a spus Frenk.
Vina lui consta în faptul că era un susţinător fervent al ideii, pe atunci controversate – că cea mai mare parte din materia Universului constă dintr-o supă rece, densă şi invizibilă de ”materie întunecată”. În prezent toată lumea este convinsă cu tărie de acest lucru. Ori de câte ori se acumulează materie întunecată, aceasta este urmată cu uşurinţă de către materia normală, atrasă irezistibil de către covârşitoarea ei gravitate dominantă. Din această materie se formează stele şi apoi se nasc galaxii – străfulgerări slabe de lumină într-un imperiu al întunericului.
Dar tocmai încrederea neştirbită cu care se fac acum aceste afirmaţii, a început să îl îngrijoreze pe Frenk: ”am realizat brusc că tinerii oameni de ştiinţă abordau materia întunecată de la sine înţeles şi am fost absolut scandalizat”, a spus el. Punctul său de vedere are sens. Experimentele care şi-au propus să simuleze materia întunecată nu au produs nimic până în momentul de faţă, iar căutările privind fluxul de particule ale acesteia pe Pământ a generat rezultate confuze şi contradictorii. Modelele propuse despre cum materia întunecată plămădeşte cosmosul vizibil ezită între confirmări triumfătoare şi contradicţii abisale.
Eu însumi ca tânăr teoretician cosmolog, mă număr printre discipolii materiei întunecate. După părerea mea, sunt mult prea multe fenomene în Univers care nu s-ar putea explica fără existenţa acesteia. Dar trebuie să fie o cale de ieșire din marile dileme. Materia întunecată într-adevăr există, este necesar doar să regândim ideea că ea ar deţine tot controlul în cosmosul nostru presărat cu stele.
Era aproape cu un deceniu în urmă când la cursul universitar de fizică mi s-a prezentat ideea că o parte de cinci şesimi a materiei din Univers este invizibilă. A fost iniţial invocată materia întunecată pentru a explica observaţiile din anii 1930 potrivit cărora clusterele de galaxii se rotesc prea rapid pentru cantitatea obişnuită de materie conţinută. În anii 1970 argumentul materiei întunecate a fost folosit, de asemenea, pentru a explica de ce galaxiile se rotesc prea repede, ca şi cum ar fi trase de un remorcher extragravitaţional suplimentar. Chiar şi aşa, îmi amintesc că mă gândeam că explicaţiile s-ar putea baza şi pe magicul praf de stele al zânelor.
Dar experienţa m-a transformat într-un credincios adept al existenţei materiei întunecate. Felul în care galaxiile şi alte corpuri cereşti masive curbează lumina vine în sprijinul ideii că în cosmos există mult mai mult decât poate cuprinde ochiul omenesc. Modele de radiaţii ale microundelor cosmice, amurgul big bang-ului, dezvăluie materia Universului timpuriu angrenată într-o competiţie bine echilibrată între contracţia gravitaţională şi presiunile expansive într-un mod care confirmă în detalii uimitoare, teoria existenţei materiei întunecate. În propria mea cercetare cu privire la formarea galaxiilor, pentru a reproduce reţeaua galaxiilor ca pe o imensă pânză de fire toarse şi răspândite peste tot cosmosul aveam nevoie de materia întunecată, exact aşa cum Frenk şi ceilalţi şi-au imaginat-o: o supă rece al cărei conţinut aproape că nu se mişcă.
Retragerea
Este îmbucurător faptul că fizica particulelor oferă de-a gata reţeta acestei supe. Teoria supersimetriei este un pas înapoi faţă de modelul standard cu privire la particule şi interacţiunile acestora. Ea oferă realităţii o oglindă matematică afirmând că fiecare particulă descoperită până în prezent are de obicei un partener mai greu decât ea. Unii dintre aceşti super-parteneri interacţionează slab cu particule masive, sau ceea ce numim WIMP (engl. laş, fricos). Acestea au masă (deci produc gravitate şi reacţionează la ea), dar nu interacţionează cu lumina (şi deci nu pot fi văzute). Numărul acestor particule care ar fi fost create la Big Bang coincide cu densitatea materiei întunecate dedusă din observaţiile cosmologice – o conjuncție fericită cunoscută uneori şi sub numele de miracolul WIMP.
Dar miracolele pot avea loc cu adevărat ? Niciun experiment de producere a particulelor supersimetrice, nici măcar experimentul cu acceleratorul de particule Large Hadron Collider (LHC) de la CERN, lângă Geneva, Elveţia nu a dat de urma lor până acum. Cea mai simplă teorie supersimetrică a fost deja respinsă şi versiuni mult mai complexe îşi aşteaptă soarta când LHC va reporni cu o energie sporită, probabil în 2015. ”După aceea, dacă nu se găsesc particulele supersimetrice în decurs de un an, cred că se va abandona şi această cale de cercetare” a declarat Ben Allanach, un teoretician al fizicii particulelor de la Universitatea Cambridge. ”Eu unul voi dori să încep să lucrez la alte noi proiecte şi cred că şi alţii simt la fel ca mine”.
Dar aceasta nu este singura dificultate. Experimentele Fiddly în căutarea amprentei cosmice a particulelor WIMP pe măsură ce curg din spaţiu au dat naştere la rezultate contradictorii. Experimentul DAMA de la Laboratorul Naţional Gran Sasso din centrul Italiei a descoperit un semnal care se schimbă ciclic la un an. Cam la aceasta ar trebui să ne aşteptăm dacă Pământul se mişcă în raport cu o mare de întuneric rece şi calmă, pe măsură ce se rostogoleşte în jurul soarelui – dar alte experimente contrazic în mod categoric această descoperire. Misiuni spaţiale precum cele ale satelitului PAMELA şi ale Spectometrului Magnetic Alpha de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale au măsurat excesul de particule de antimaterie care s-ar putea produce dacă două particule WIMP intră în coliziune – dar rezultatele nu corespund aşteptărilor noastre.
În general ”scepticismul cu privire la detectarea materiei întunecate este imens, deoarece aceasta este total respinsă de alte experimente care dovedesc contrariul”, spune Frenk.
Poate că cea mai grea lovitură adusă acestei teorii este faptul că atunci când analizăm detaliile materiei întunecate pe bază de particule WIMP, aceasta nu pare a fi sculptorul desăvârşit al galaxiei aşa cum s-a crezut. Anul trecut, Michael Boylan-Kolchin, un cosmolog de la Universitatea Irvine din California a difuzat simulări ale efectelor materiei întunecate şi reci asupra mini-galaxiilor sferoidale pitice care viermuiesc în jurul Căii Lactee. Boylan-Kolchin ar putea deduce conţinutul de materie întunecată din aceste galaxii pitice urmărind felul în care stelele se deplasează în interiorul acestora (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 415, p. L40). ”Nu părea să aibă sens: totul era mai masiv şi mai dens în simulare spre deosebire de universul real”, a spus el.
Este oare timpul să schimbăm ordinea candidaţilor pentru materia întunecată?
O supă mai caldă
Există şi alte alternative la aceasta reţetă. Dacă mai degrabă decât un gazpacho rece, materia întunecată ar fi fost o supă fierbinte de particule acestea s-ar întrepătrunde şi ar forfeta mai uşor formând astfel galaxii mai difuze. În anii 1980 măsurătorile neutrinilor au convins unii cercetători că masa colectivă a acestor particule ciudate, care gonesc cu o viteză apropiată de cea a luminii, ar putea fi deajuns pentru a explica existenţa materiei întunecate. Dar s-a dovedit că masa acestora a fost supraestimată enorm şi materia întunecată fierbinte pe bază de neutrini a ridicat o problemă opusă celei privind materia întunecată rece, şi anume faptul că se deplasa prea repede pentru a se putea stabili vreodată în structuri relativ compacte de tipul galaxiilor.
Dar mai există şi o a treia cale. Cu doi ani în urmă, Frenk a lucrat împreună cu echipa sa la soluţia ”Goldilock”: materie întunecată, care nu este nici prea caldă, nici prea rece, ci tocmai potrivită (a se vedea diagrama). Spre surprinderea lor , au putut obţine o variantă călduţă a materiei întunecate care să producă galaxii pitice sferoidale fără să distrugă restul cosmologiei (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 420, p. 2318).
Dar nici această a treia cale nu este lipsită de problemele ei. Candidatul cel mai potrivit pentru obţinerea unei materii întunecate calde este un frate geamăn al neutrinului mai greu şi mai evaziv – foarte dificil de sesizat, cunoscut sub numele de neutrin steril. LCH poate fabrica indirect neutrini sterili prin coliziunea particulelor, dar semnătura acestora este atât de subtilă încât poate trece neobservată. Cea mai bună speranţă de a detecta neutrinii sterili este atunci când aceştia provin din neutrinii normali care se transformă spontan şi dispar astfel de pe ecranul radar al detectorului.
Astfel dacă materia întunecată caldă este soluţia, înseamnă că experimente precum DAMA şi-au îndreptat cercetările în sensuri greşite. ”Din punct de vedere experimental ar fi foarte tragic pentru că s-au făcut investiţii uriaşe, în special pentru detectarea particulelor WIMP”, a spus Frenk. Această idee are, de asemenea, consecinţe şi asupra teoreticienilor deoarece materia întunecată călduţă este un concept complet separat de acel tip de particule prezise de teoria supersimetriei, ceea ce slăbeşte mult atât credibilitatea teoriei particulelor WIMP, cât şi pe cea a supersimetriei.
Între timp, Jorge Peñarrubia de la Universitatea Edinburgh din Marea Britanie a cercetat împreună cu colegii săi felul în care materia întunecată este distribuită în interiorul galaxiilor pitice sferoidale din apropiere. Se pare că este distribuită în mod egal pe diametrul acestora (The Astrophysical Journal, vol 742, p 20). ”Această densitate constantă este ceva la care nu ne-am aşteptat” a spus Peñarrubia. Simulările cu orice tip de temperatură a materiei întunecate – rece, fierbinte sau caldă – produc galaxii pitice care sunt grupate mai dens către centrul lor. Această discrepanță între teorie şi observaţie se repetă şi la galaxiile ceva mai mari şi mai îndepărtate. Anumite ”arome exotice” ale materiei întunecate ar putea fi de ajutor, de pildă materia întunecată auto-interactivă, acele particule care ricoşează în mod constant şi şi nu pot fi sculptate pentru a deveni cuspide centrale înguste. Dar nu reuşim să aflăm cum o particulă ipotetică ar ”ţopăi” în jurul numărului potrivit de galaxii pitice şi nu atât de mult în clusterele de galaxii. Din punctul meu de vedere acest tip de ”supă” nu miroase prea bine.
Aşa că ne aflăm într-un impas. Materia întunecată rece nu îndeplineşte chiar toate funcţiile pe care suntem dispuşi să i le atribuim, dar acest lucru este valabil pentru multe necunoscute pe care umanitatea încă le studiază. Şi totuşi supoziţia mea este că, oricât ar părea de ciudat, materia întunecată rece este ceea ce trebuie să fie numai că preţul pe care îl avem de plătit este de a înceta să ne-o imaginăm ca pe o forţă totalitară care guvernează galaxiile. Pe parcursul vieţii lor, stelele generează o cantitate uriaşă de energie. Când li se apropie sfârşitul, ele explodează în supernove. Gazele care se mişcă în spirală spre găurile negre generează o cantitate uriaşă de căldură. Energia de la aceste surse este de ajuns pentru a trimite cantităţi uriaşe de gaze turbionare care se deplasează violent în jurul interiorului unei galaxii. Materia întunecată nu este imună la aceste uriaşe agitaţii gravitaţionale : începe să se deplaseze în mod concentrat. Simulările pe care eu şi o serie de colegi le-am făcut în ultimii câţiva ani sugerează că, dacă gazul normal este agitat îndeajuns, acesta slăbeşte materia întunecată frământând-o aşa cum se face cu fulgii de zăpadă pentru a forma un bulgăre. (Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, vol 421, p 3464).
Particulele de materie întunecată pot deveni din nou reci şi supersimetrice, ele pur şi simplu se vor înfierbânta atunci când sunt bruscate de exuberanţa materiei normale. Energia crescândă a acestei supe protogalactice o împiedică să se coaguleze prea dens, astfel încât structura sateliţilor pitici din Calea Lactee devine încă o dată explicabilă. Singura enigmă care persistă este de ce cercetările directe privind materia întunecată au dat naştere până în prezent la astfel de rezultate ambigue. Poate fiindcă experimentele de ultimă oră în domeniul fizicii particulelor sunt foarte dificile. Peñarrubia este de părere că ”redistribuirea materiei întunecate necesită cantităţi enorme de energie, iar exploziile supernovelor sunt singurele astfel de surse plauzibile”. Dar el atrage atenţia asupra faptului că supernovele nu sunt de ajuns pentru a produce pe cont propriu galaxii pitice sferoidale de densitatea potrivită. ”Numărul mic de stele din aceste galaxii limitează valorile energiei supernovei la strictul necesar” a declarat el. Boylan-Kolchin este, de asemenea, sceptic privind graba cu care se amestecă teoria exploziilor cosmice oferind soluţii la toate problemele. ”În opinia mea personală este puţin probabil ca aceste efecte să poată salva teoria materiei întunecate reci”, a spus el.
Semnale ascunse
Sigur că eu sunt de părere că Boylan-Kolchin este pesimist - şi doresc să menţionez o altă dovadă deşi este la stadiul de început deocamdată, în sprijinul ideii materiei normale turbulente care loveşte materia întunecată din jurul ei. Această dovadă este furnizată de Fermi – telescopul NASA prin satelit, cu raze gama, trimis din 2008 în căutarea de semnale vizibile emise de materia întunecată. Totul ar putea părea inutil în ideea că materia întunecată nu poate fi văzută. Dar chiar teoria materiei întunecate reci sugerează că se pot vedea semne indirecte ale acesteia, de pildă, particulele ei se ciocnesc şi se anihilează într-un suflu de energie și un flash foarte vizibil de raze gama de lumină.
Alte locuri unde am mai putea căuta dovezi sunt şi sateliţii pitici din Calea Lactee. Ei se află aproape şi fireşte că sunt foarte neclari, ceea ce înseamnă că orice fotoni în raze gama de la ei se presupune că provin din anihilările de particule produse în materia întunecată. Dar oficial acestea nu au fost încă detectate. ”În concluzie, până acum nu s-a detectat niciun semnal”, a declarat Andrea Albert de la Universitatea de stat Ohio din Columbus, membru în echipa Fermi.
Cu toate acestea, anul trecut în aprilie, un cercetător din afara sferei de colaborare Fermi – Christoph Weniger, de la Institutul de Fizică Max Planck din Munchen, Germania a surprins lumea astrofizicii sugerând că Fermi ar fi detectat cu adevărat un semnal de la materia întunecată – nu de la galaxiile pitice, ci chiar din inima apropiată a Căii Lactee. Munca sa a arătat că datele privind semnalarea unui exces semnificativ de raze gama din acea direcţie, toate cu aceeaşi energie de aproximativ 130 de gigaelectrovolţi, au fost ”îngropate” printre datele generale de la satelitul Fermi care au fost făcute publice (Jurnalul de Astrofizică şi Fizica Particulelor DOI: 10.1088/1475-7516/2012/08/007).
Semnalul este slab şi nu este mai puternic în centrul Căii Lactee, unde ne-am aştepta să se acumuleze materia întunecată, ci cam la un grad depărtare de centru. Acest dezechilibru dă naştere suspiciunii că ar putea fi produsul unei necunoscute calibrări greşite a telescopului.
O altă alternativă ar fi că materia normală ar putea lovi materia întunecată din preajmă. Cel puţin aşa demonstrează simulările efectuate anul trecut de Mike Kuhlen de la Universitatea Berkeley din California. ”Am rămas surprins, dar se poate vedea aproape imediat cum se compensează materia întunecată când gazele şi stelele sunt incluse”, a declarat el.
Deci totul este bine cu materia întunecată standard, atâta timp cât se iau în calcul efectele materiei normale. Nu aşa de repede, spune Frenk. În cazul în care particulele supersimetrice care se anihilează reciproc au fost sursa de raze gama, ei ar trebui să le producă nu cu o energie standard, ci prin răspândire: mecanismul de anihilare generează electroni şi pozitroni, care renunţă în mod gradat la energia lor în convulsii şi explozii. ”Ceea ce este absolut fascinant, dar nu cred că am găsit încă nimic”.
Lucrurile s-ar putea schimba într-o clipă dacă multitudinea experimentelor pornite în căutarea materiei întunecate ar începe să producă rezultate coerente. Dar este vorba despre un proces care în cel mai bun caz va dura ani de zile. Între timp rezultatele contradictorii sunt ca sunetele muzicii pentru urechile lui Frenk. ”Noi nu ştim dacă materia întunecată rece este răspunsul. Însă dacă toată lumea cumpără o idee de-a gata, riscăm să nu progresăm niciodată”.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The stuff that really rules the cosmos, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu
Oameni urmează adesea ritualuri ca un mod de a face faţă evenimentelor triste. Regulile pot fi contradictorii. De exemplu, budiştii tibetani cred că este o lipsă de respect să plângi în apropierea celui decedat, în timp ce catolicii latini cred exact contrariul.
O nouă lucrare de-a lui Michael Norton şi de-a Francescăi Gino sugerează că, în spatele acestei varietăţi, există un mecanism psihologic comun – un simţ liniştitor al controlului crescut. Mai mult, cercetătorii afirmă că şi cei care nu cred în ritualuri pot beneficia de pe urma lor (vezi articolul de pe site-ul autorului).
Norton şi Gino au început prin a le cere celor 247 de participanţi recrutaţi online (vârsta medie – 33 de ani; 42% erau bărbaţi) să scrie despre o perioadă de doliu din trecut sau despre o relaţie care se încheiase. Jumătate din ei au mai fost rugaţi să scrie şi despre un ritual care îi ajuta să facă faţă situaţiei şi pe care îl urmau la acel moment. Rezultatul principal a fost în acest caz că participanţii care îşi aminteau de ritual afirmau că simt mai puţină durere în legătură cu pierderea suferită. Acest lucru se explica prin sentimentul crescut al controlului şi nu avea de-a face cu simplul fapt că aceştia scriseseră mai mult decât ceilalţi participanţi.
Să te bazezi în acest fel pe amintiri este, în mod evident, problematic din punctul de vedere al cercetării, astfel că, în cadrul unui studiu ulterior, Norton şi Gino au invitat 109 studenţi în laboratorul lor. Grupurilor de 9 până la 15 studenţi li s-a spus că unul dintre ei va câştiga un premiu de 200$ şi, pentru a mări presiunea, aceştia au fost rugaţi să scrie ce ar însemna pentru ei să câştige şi cum ar folosi banii. Un student a primit banii, aşa cum se cuvenea, şi a plecat. Jumătate dintre participanţii rămaşi au fost îndemnaţi să urmeze un ritual în 4 etape: şi-au desenat sentimentele referitoare la pierderea suferită pe o hârtie, au aruncat cu sare peste aceasta, au rupt-o, iar apoi au numărat până la 10. Ceilalţi au îndeplinit funcţia de grup de control şi şi-au desenat pur şi simplu sentimentele pe hârtie.
Descoperirea cheie a fost aceea că studenţii care au urmat ritualul au raportat ulterior că simţeau mai puţină supărare şi furie decât cei din grupul de control cu privire la faptul că nu câştigaseră banii, iar asta se explica în mare parte prin sentimentul crescut de control. Important este faptul că alinarea adusă de ritual nu era afectată de cât de des urmau participanţii ritualuri în viaţa de zi cu zi sau de faptul că ei credeau sau nu în puterea acestora. Se pare că există ceva legat de procesul pe care îl presupune un procedeu în mai multe etape care provoacă la oameni apariţia sentimentul de control, dincolo de rolul jucat de orice credinţe religioase ori mistice asociate.
Un al treilea şi ultim studiu asemănător a clarificat unele probleme – faptul de a citi că unii oameni rămân aşezaţi şi tăcuţi după o pierdere şi de a face chiar ei acest lucru nu le-a adus alinare participanţilor care pierduseră 200$ la loterie. Faptul de a citi că unii oameni urmează ritualuri după o pierdere nu a adus nici el vreo alinare, decât dacă participanţii urmau chiar ei un ritual.
Norton şi Gino au spus că nu vor să insinueze că pierderea unei persoane şi pierderea banilor sunt echivalente, însă ei cred că ritualurile pot aduce alinare în ambele situaţii, prin intermediul mecanismului comun al simţului crescut al controlului. Ei au adăugat că este nevoie de mai multe cercetări asupra impactului unor forme specifice de ritualuri în diferite contexte, însă, pentru moment, rezultatele lor au venit în sprijinul ”afirmaţiei lui Durkheim, conform căreia «doliul este lăsat în urmă graţie însuşi doliului»”; ritualurile de doliu realizate de participanţii noştri au grăbit declinul sentimentului de doliu care însoţeşte pierderea”.
Un lucru important pe care cercetătorii l-au menţionat este acela că cercetarea a implicat participanţi stabili din punct de vedere mintal şi că nu atinge, deci, problema ritualurilor care devin disfuncţionale şi destructive, aşa cum se poate întâmpla în cazul tulburării obsesiv-compulsive.
Lucrarea lui Norton şi Gino vine în completarea unui studiu publicat anul trecut, care a analizat părerile oamenilor referitoare la factorii care pot creşte eficacitatea ritualurilor, inclusiv repetiţia şi numărul de paşi procedurali.
Traducere de Ana Dumitrache după rituals-bring-comfort-even-for-non cu acordul editorului
SocButtons v1.5
Scris de Esther Inglis-Arkell
Joi, 04 Aprilie 2013 18:42
Uneori, să trăieşti într-o lume înfricoşătoare în care poţi fi depistat după ADN peste ani şi ani, chiar şi dincolo de graniţele ţării, este foarte, foarte tare. De ce este nevoie ca să ajungi să adopţi această perspectivă? De nişte galanterie de modă veche.
Ascultaţi povestea celei mai grozave identificări ADN făcute vreodată, graţie sărutării mâinii unei femei.
O femeie care conducea pe drumul din apropierea localităţii Grünstadt din Germania a văzut un bărbat pe marginea drumului. Ca şi cum n-ar fi auzit în viaţa ei nicio legendă urbană, aceasta a tras pe dreapta, însă singurul lucru de care avea nevoie bărbatul erau nişte indicaţii pentru a ajunge într-un oraş din apropiere. Acesta a desfăcut o hartă, a întins-o pe partea laterală a maşinii şi, în timp ce femeia îi indica drumul, s-a întins către geanta ei – pe care o acoperise cu harta - şi i-a scos portofelul. Înainte să plece, el i-a sărutat mâna, lăsând-o fără portofel, dar şi cu cea mai ”blândă” învăţare de minte posibilă.
N-a durat mult până când femeia a observat că îi lipsea portofelul. Aceasta nu a putut oferi suficiente detalii pentru a duce la identificarea hoţului. Apoi şi-a amintit de sărutatul mâinii. Aparent, sărutul a fost ceva mai neglijent decât ar fi trebuit, deoarece, atunci când poliţia a luat mostre de pe dosul palmei femeii, a găsit salivă şi urme de ADN.
Trei ani mai târziu, au identificat individul. Dincolo de graniţă, în Austria, acesta fusese arestat pentru puţin timp pentru fraudă şi i se înregistraseră detaliile de identificare (aparent nu a reuşit să facă o manevră în stilul lui Jean Valjean). Deşi a fugit de sub escorta poliţiei, astfel că niciuna dintre ţări nu l-a putut aresta fizic, nu se ştie cât timp va mai putea să rămână pe fugă. Mai ales dacă va continua să sărute mâini. Aşa că aveţi grijă, hoţilor. Poţi fi hoţ. Poţi săruta mâini într-un mod răvăşitor. Dar nu le poţi face pe amândouă. Va trebui să alegi. Presupun că vei alege probabil ”hoţ”...
Traducere de Ana Dumitrache după how-a-kiss-on-the-hand-identified-a-thief
SocButtons v1.5
Specialistul în resuscitare Sam Pernia crede că putem readuce mult mai mulţi oameni la viaţă după ce aceştia mor. Este doar o chestiune de antrenament şi echipament. El ne spune şi motivul pentru care investighează ce se întâmplă cu conştiinţa după moarte.
Sunt oamenii pe care îi resuscitaţi după stopul cardiac cu adevărat morţi? Nu intră în definiţia morţii faptul că aceasta este ireversibilă?
Un stop cardiac este acelaşi lucru cu moartea. Este doar o chestiune de semantică. Să zicem că avem de-a face cu o rană produsă de o armă de foc şi, dacă acea persoană sângerează îndeajuns, atunci inima se opreşte din bătut şi aceasta moare. Percepţia socială a morţii este că ai ajuns la un punct din care nu te poţi niciodată întoarce, dar din punct de vedere medical, moartea este un proces biologic. Timp de milenii noi am considerat pe cineva mort atunci când inima se opreşte din bătut.
Oamenii de obicei fac o confuzie între termenii stop cardiac şi atac de cord. În mod clar, aceştia sunt foarte diferiţi.
Un atac de cord are loc atunci când un cheag blochează un vas de sânge care duce la inimă. Porţiunea din muşchiul cardiac care era aprovizionată cu sânge şi oxigen de către acel vas de sânge va muri. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi oameni care suferă un atac de cord nu mor.
Care este cea mai mare problemă atunci când vrei să readuci pe cineva înapoi la viaţă?
Inversarea procesului morţii înainte ca o persoană să fi suferit prea multe daune celulare. Oamenii mor în multe circumstanţe diferite şi sub supravegherea a mai multor specialişti medicali diferiţi. Preocuparea cu achiziţionarea şi implementarea celor mai noi progrese şi tehnologii din domeniul resuscitării nu este încă treaba unei singure specialităţi.
La ce perioadă după moarte este încă posibil ca cineva să poată fi resuscitat?
Există cazuri ale unor persoane care au fost resuscitate la 4 sau 5 ore după deces – după ce s-au aflat pur şi simplu în condiţia de a fi cadavre. După ce murim celulele din corpul nostru trec prin propriul proces al morţii. După 8 ore este imposibil să reporneşti celulele cerebrale.
Care este cea mai bună metodă pentru a readuce pe cineva la viaţă?
Sistemul ideal – şi acest lucru este realizat pe scară largă în Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de Sud – este numit ECPR. Litera E reprezintă abrevierea pentru extra corporeal membrane oxygenation (ECMO). Este un sistem în care iei sânge de la o persoană care a suferit un stop cardiac şi îl recirculi printr-un oxigenator cu membrane, care furnizează oxigen şi elimină dioxidul de carbon. Apoi pompezi sângele înapoi în circulaţia din corp. Folosind ECMO, ei au reuşit să readucă oamenii înapoi la viaţă după 5 până la 7 ore după deces. ECMO nu este disponibil în mod normal în Statele Unite şi Marea Britanie, totuşi.
Deci, atunci când sufăr un stop cardiac, în mod ideal care ar fi paşii pe care doctorii mei ar trebui să-i realizeze?
Pentru început, conectăm pacientul la o maşinărie care furnizează suport pentru comprimarea şi respiraţia toracală. Apoi ataşăm pacientul la un monitor care ne oferă informaţii despre calitatea oxigenului care ajunge la creier.
Dacă reuşim să realizăm procesul de comprimare şi respiraţie toracală şi, de asemenea, să injectăm medicamentele corecte şi totuşi nu putem aduce nivelurile de oxigen la normal, atunci folosim ECMO. Sistemul ajută la restabilirea nivelurilor normale de oxigen din creier şi furnizează cantitatea corectă de oxigen la toate organele pentru a minimiza daunele.
În acelaşi timp tu trebuie să răcoreşti pacientul. Acest lucru încetineşte rata activităţii metabolice din celulele cerebrale stopând astfel procesul morţii celulare în timp ce tu te ocupi de rezolvarea problemei principale.
Cum răcoreşti corpul?
Înainte se foloseau pungile cu gheaţă. În ziua de astăzi, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul acestei chestiuni şi astfel avem de-a face cu două metode. Prima presupune lipirea unor tampoane mari cu gel în zona trunchiului şi a picioarelor. Acestea sunt ataşate la o maşinărie care reglează temperatura. Atunci când corpul ajunge la temperatura corectă, maşinăria are grijă ca această temperatură să rămână stabilă pentru 24 de ore. Cealaltă metodă presupune ataşarea unui cateter în zona inghinală sau în zona gâtului, sângele fiind răcorit atunci când trece prin zona cateterului.
Procesul de răcorire ajută inima şi toate ţesuturile, dar noi ne focalizăm pe creier. Există şi alte metode noi prin care oamenii sunt răcoriţi prin nas. Poţi ataşa tuburi în zona nărilor şi apoi injectezi vapori reci pentru răcorirea selectivă a creierului înainte de a face acest lucru cu restul corpului.
Dacă aş suferi un stop cardiac astăzi, care ar fi şansele ca eu să beneficiez de toate acestea?
Aproape nule.
De ce acest tip de îngrijire nu a devenit o rutină?
Stopul cardiac este singura condiţie medicală care ne va afecta pe fiecare dintre noi eventual, din nefericire. Ceea ce este înfricoşător este că modul în care noi suntem îngrijiţi depinde de locul în care ne aflăm şi de cine este implicat. Chiar şi în acelaşi spital, schimb după schimb, vei beneficia de niveluri diferite de îngrijire. Nu există un sistem de regularizare extern, prin urmare totul este lăsat la decizia indivizilor.
Există un dezacord în ceea ce priveşte interpretarea experienţelor aproape de moarte (NDE) – cum ar fi observarea unui tunel sau a unei lumini strălucitoare. Atunci când o persoană moare, când au loc aceste experienţe?
Unul dintre ultimele lucruri care a intrat în atenţia ştiinţei este studiul morţii. Şi, pe moment, am reuşit să împingem mai departe hotarele morţii. Pentru a ne asigura că pacienţii se reîntorc la viaţă şi nu au suferit daune cerebrale, trebuie să studiem procesele care au loc după ce aceştia mor. Indiferent dacă ne place sau nu, am ajuns să cercetăm domeniul “vieţii de după moarte” sau cum îi doriţi să-i spuneţi.
Pentru oamenii care experimentează NDE, acestea sunt foarte reale. Cei mai mulţi sunt convinşi că ceea ce au văzut este o străfulgerare a ceea ce are loc atunci când murim. Cei mai mulţi se întorc şi nu mai resimt frica de moarte şi sunt transformaţi într-o manieră pozitivă – devenind mult mai altruişti. Ca o comunitate ştiinţifică, noi am încercat să găsim o explicaţie acestor experienţe, dar nu am avut succes.
Deci cum poate un doctor sau alt om de ştiinţă, să se ocupe de aceste experienţe din altă lume?
Trebuie să acceptăm că aceste experienţe au loc, că ele sunt reale pentru oamenii care le experimentează, în acelaşi mod în care unui pacient suferind de depresie nu îi vei spune niciodată, “Eu ştiu că tu te simţi deprimat, dar aceasta e doar o iluzie. Eu sunt doctorul. Eu îţi voi spune ce înseamnă cu adevărat emoţiile tale.” Dar în cazul NDE, facem acest lucru întotdeauna: “Eu ştiu că tu crezi că ai văzut acest lucru, dar este clar că nu l-ai văzut.”
Este posibil ca NDE să fie doar halucinaţii?
Noi ştim, ca urmare a testelor clinice, că după moarte creierul nu mai funcţionează, prin urmare nu mai poţi nici măcar halucina. Este ridicol să spui că oamenii care au experimentat NDE halucinează, pentru că trebuie să ai un creier funcţional. Dacă iau o persoană care a suferit un stop cardiac şi o injectez cu LSD, îţi garantez că aceasta nu va halucina.
Pentru studiul experienţelor în afara corpului (OBE), aţi plasat imagini în camerele de spital pe dulapuri înalte care puteau fi văzute doar de cineva care ar fi plutit aproape de tavan. Până acum, doi pacienţi au experimentat OBE, dar niciunul dintre ei într-o cameră cu dulap.
Este adevărat. Am implicat în studiu 25 de spitale, care aveau în medie 500 de paturi. Pentru a avea un dulap deasupra fiecărui pat, am fi avut nevoie de 12.500 de dulapuri. Era complet de neimaginat. Am selectat zone în care pacienţii suferind stop cardiac sunt de obicei trataţi, dar şi cu această metodă, cel puţin jumătate din cei care au avut stop cardiac şi au supravieţuit erau din zone lipsite de dulapuri.
Veţi continua experimentul?
Da. Acesta face parte dintr-un pachet de studii destinat să îmbunătăţească procesul de resuscitare al creierului. Noi încercăm să nu uităm în timpul resuscitării că există, totuşi, o fiinţă umană acolo.
În cartea dumneavoastră, sugeraţi că moartea ar putea fi plăcută. De ce credeţi asta?
Întrebarea este: ce se întâmplă cu conştiinţa umană – lucrul care mă face ceea ce sunt – atunci când inima mea se opreşte din funcţionare şi eu mor? Din perspectiva noastră externă, pare pur şi simplu a dispărea. Dar în realitate aceasta hibernează, la fel ca atunci când ți s-a dat un anestezic general. Şi apoi se reactivează. Eu nu cred că conştiinţa ta este distrusă atunci când ajungi în pragul morţii. Dar cât de departe merge aceasta? Nu ştiu. Dar eu ştiu că, cel puţin în perioada de timp în care noi putem readuce oamenii la viaţă, entitatea minţii umane nu este distrusă.
Ce înseamnă acest lucru?
Acei oameni care au experienţe plăcute după moarte sugerează că nu ar trebui să ne fie frică de acest proces. Asta înseamnă că nu există niciun motiv pentru a ne teme de moarte.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului hours-after-death-we-can-still-bring-people-back, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
Ciocolata creşte în copaci. Ciocolata neagră în copaci negri şi cea albă în copaci albi. Glumesc. Ciocolata se face din boabele de cacao, care cresc în nişte teci mari, ce cresc în copaci. Pentru a face ciocolată, boabele sunt scoase din păstăi și puse laolaltă.
Imediat încep o mulțime de reacții chimice. Zahărul se transformă în glucoză și fructoză, care la rândul lor încep să fermenteze în alcool și acid acetic. Acesta produce apoi o varietate de esteri aromatici și omoară, de asemenea, gemenii din interiorul semințelor, eliberând enzimele care descompun proteinele și zaharurile în compuși gustoşi. Boabele sunt apoi prăjite, fapt ce face ca aminoacizii să reacționeze cu zaharurile care produc substanțele numite melanoidine, responsabile pentru culoare. Prăjirea, de asemenea, ajută la eliminarea germenilor din boabe.
Germenii, sau vlăstarii, sunt măcinaţi, dispersând particulele minuscule de cacao în untul de cacao. Acest lucru produce ceva care a fost numit lichior de ciocolată. Răcind acest produs se formează ciocolata solidă. În formula olandeză, un proces inventat în 1828 de către Conrad van Houten, germenii sunt trataţi cu bicarbonat sau hidroxid de amoniu pentru a neutraliza acizii și a produce o cacao mai fină. Van Houten a inventat, de asemenea, o modalitate de a separa untul de cacao prin trecerea lichiorului de ciocolată printr-o presă mare. În 1847 J.S. Fry a constatat că untul de cacao și zahărul adăugat lichiorului de ciocolată ar putea produce ciocolată masivă, iar ulterior, în 1876 Henri Nestle și Daniel Peter au descoperit că adăugând lapte condensat se produce o aromă mai fină. Milton Hershey au continuat către producția de masă. Ultimul pas în producerea ciocolatei este "călirea", atunci când ciocolata este atent răcită pentru a permite ca grăsimea să se cristalizeze.
Atât pentru ciocolata neagră. Dar ce este ciocolata albă? De fapt, nu este chiar ciocolată, deoarece nu conține particule de cacao. Aceasta este doar unt de cacao amestecat cu zahăr, de multe ori cu puţină vanilie adăugată pentru aromatizare. Din moment ce nu are nicio urmă de cacao, compușii aromatici caracteristici găsiţi în ciocolată, cum ar fi acidul fenil acetic, alcoolul furfurilic, dimetilul sulfurat, 2-metoxi-4-metilfenol și 1-metilnaftalina, precum și alte 300 de componente sunt în mare parte absente. De asemenea, absente sunt anandamidele, N-oleoylethanolaminele și N-linoleoylethanolaminele, compușii care se presupune că sunt responsabili pentru plăcerea pe care o dă ciocolata. De ce? Pentru că ei stimulează aparent aceiaşi receptori din creier ca tetrahidrocanabinolul, ingredientul activ din marijuana. Deci, nu e de mirare că dependenţii de ciocolată nu sunt satisfăcuți de ciocolata albă. Dar, înainte de a ne îngrijora prea mult de similaritatea cu efectul canabisului, apreciaţi următorul lucru: o persoană de 60 kg ar trebui sa mănânce 11 kg de ciocolată pentru a obţine un astfel de efect!
Traducere după Maricica Botescu the-difference-between-white-chocolate-and-brown-chocolate, cu acordul editorului
SocButtons v1.5