Unor oameni nu le este teamă de nimic. Înţelegerea motivului acestui fel de a fi ar putea explica modul în care noi, ceilalţi, procesăm frica. În primii 6 ani de la prima întâlnire, Justin Feinstein nu a găsit nimic cu care să o sperie pe femeia cunoscută drept "SM".

Nu era ca şi cum nu ar fi încercat. O invitase la filme cum ar fi The Blair Witch Project, Arachnophobia, The Shining şi Silence of the Lambs, dar niciunul nu-i provocase nici măcar o urmă de teamă. El apoi a dus-o la un magazin de animale exotice unde, fără a fi provocată, ea s-a apropiat de un terariu pentru şerpi şi şi-a introdus mâna pentru a apuca un şarpe. Ea chiar a întins limba unui şarpe şi a declarat, “Este atât de fain!” SM s-a apropiat de animale cu atât de puţină grijă, încât un asistent din magazin a trebuit să intervină pentru a o opri din a mângâia o tarantulă.

Apoi, Feinstein a dus-o la Waverly Hills Sanatorium din Louisville, Kentucky – o casă bântuită care atrage mulţi turişti, considerată a fi “unul din cele mai înfricoşătoare locuri de pe Pământ”. Din nou, nimic nu a speriat-o. În timp ce alţi participanţi la tur erau speriaţi sau ţipau la sunetele ciudate, muzica înfiorătoare sau la scenele stranii puse în scenă de actori costumaţi ca criminali, monştri şi fantome, SM zâmbea şi râdea. Ca o întorsătură ironică, ea a reuşit să sperie unul dintre “monştri” atunci când a încercat să-i atingă capul – numai ca să afle cum se simte, a explicat ea, mai târziu.

Misiunea lui Feinstein de a o speria pe SM ar putea suna ca farsele unui frate răutăcios, dar, într-adevăr, ea are un scop serios. El este neuropsiholog clinic la California Institute of Technology din Pasadena şi crede că prin studierea lui SM, precum şi a altor câţiva oameni cu o lipsă similară a fricii, ar putea ajuta la definirea căii spre o mai bună înţelegere a modului în care creierul procesează teama. În mod ciudat, teoria lui Feinstein a luat contur atunci când a reuşit, într-un final, să o sperie pe SM. Pe viitor, acest studiu ar putea conduce la descoperirea unor tratamente pentru tulburarea de stres posttraumatic.

SM a atras pentru prima dată atenţia oamenilor de ştiinţă atunci când a sosit la laboratorul de neurologie al lui Daniel Tranel, de la Universitatea Iowa, la mijlocul anilor 1980. Tocmai fusese diagnosticată cu boala Urbach-Wiethe, o condiţie genetică atât de rară încât mai puţin de 300 de cazuri au fost identificate. Simptomele sale include leziuni ale pielii şi o constituire a depozitelor de calciu în creier. În cazul lui SM, boala distrusese regiunea amygdalei din fiecare emisferă cerebrală.

“Prezenţa unei leziuni atât de localizate este rară”, spune Daniel Kennedy, neurolog la Universitatea Indiana din Bloomington. “Ea este unul din numai câteva zeci de cazuri cunoscute.” Observând această vătămare atât de restrânsă, Tranel şi-a dat seama că condiţia lui SM ar putea oferi o oportunitate unică pentru a înţelege rolul acestei regiuni a creierului.

Amygdala a fost considerată pentru mult timp ca jucând un rol important în procesarea emoţiilor, în special frica, deşi rolul său exact este necunoscut. Studiile de imagistică a creierului au arătat activitatea amygdalei în timpul experienţei fricii, dar “studiile acestea nu îţi pot spune dacă amygdala este absolut necesară pentru această experienţă”, spune Mike Koenigs, neurobiolog la Universitatea Wisconsin-Madison. Este posibil, spune el, ca activitatea amygdalei să fie un rezultat al proceselor din alte structuri ale creierului, fără a fi esenţială pentru emoţii.

Experienţa lui SM pare că ar nega această posibilitate, având în vedere faptul că sentimentul fricii a dispărut din viaţa ei curând după debutul leziunilor sale cerebrale (pentru mai multe detalii, vezi “Imagini ale unei vieţi trăite fără frică”, de mai jos). În plus, restul paletei sale emoţionale este intact, lucru care sugerează faptul că amygdala nu reprezintă centrul tuturor emoţiilor noastre, cum propuneau unii oameni de ştiinţă. “Ea nu este insensibilă din niciun punct de vedere”, spune Feinstein.

Într-adevăr, personalitatea sa plină de viaţă revelează o imagine mult mai nuanţată a responsabilităţilor amygdalei în vieţile noastre de zi cu zi. Unele dintre aceste descoperiri au venit ca urmare a relaţiilor ei cu ceilalţi oameni. “Ea este foarte socială şi ai putea chiar s-o încadrezi în categoria vânătorilor de senzaţii”, spune Feinstein. Naotsugu Tsuchiya, neurolog la Universitatea Monash din Melbourne, Australia, este de acord. El îşi aminteşte că a vorbit odată cu SM la un restaurant, în timp ce lucra la Caltech. Ei i-a plăcut să vorbească cu ospătarul în timpul scurtei lor întâlniri şi, a doua zi, a dorit să mănânce în acelaşi loc. Atunci când s-au întors acolo, ea a devenit vizibil fericită atunci când l-a văzut pe ospătar şi a fost extrem de amabilă faţă de el.

Apăsând frânele

O astfel de deschidere ar părea a fi o virtute, dar în alte situaţii ea sugerează că SM nu poate citi indiciile subtile care pe cei mai mulţi dintre noi ne-ar face sa fim reticenţi. Acest lucru este adevărat în mod particular atunci când avem de-a face cu personaje dubioase. “Oamenii pe care tu şi eu i-am identifica ca fiind nedemni de încredere, ea i-ar identifica ca fiind mult mai demni de încredere”, spune Kennedy. “Ea are o tendinţă în ceea ce priveşte încrederea în oameni şi dorinţa de a se apropia de ei.” Toate aceste lucruri ar sugera faptul că amygdala se ocupă nu numai cu pericolele imediate pentru viaţa noastră, ci şi cu semnalele mai ascunse care ne-ar putea modifica comportamentul social.

Kennedy a testat recent în laborator deschiderea lui SM prin examinarea sentimentului său de spaţiu personal. El i-a cerut unei femei să se apropie încet de SM, care trebuia să semnalizeze distanţa la care ea se simţea cel mai mult în largul ei. Distanţa ei preferată faţă de altă persoană a fost de 0.34 metri, aproape jumătate din distanţa aleasă de ceilalţi voluntari (Nature Neuroscience, vol 12, p 1226). “Tu ai această reacţie fiziologică atunci când cineva vine prea aproape şi îţi invadează spaţiul personal, iar amygdala ta ajută la crearea acestui spaţiu”, spune Kennedy. “Este asemănătoare frânelor de la maşină – ea ajută la protecţia noastră prin furnizarea abilităţii de a ne stabili distanţa.”

Indicii suplimentari ale funcţiilor amygdalei au provenit din incapacitatea lui SM de a citi indiciile subtile ale anumitor expresii faciale. Din nou, deficitul era foarte selectiv – ea putea să recunoască bucuria sau tristeţea, dar lupta pentru a identifica teama. Iniţial, cercetătorii au crezut că abilitatea sa de recunoaştere a emoţiei fusese complet pierdută, dar experimentele recente ale lui Tsuchiya au arătat că ea păstrează o reacţie inconştientă de scurtă durată. El i-a arătat lui SM o serie de feţe speriate sau furioase, sau scene periculoase apropiate de un stimul neutru, prezentându-le pe fiecare în parte timp de doar 40 de milisecunde – prea repede pentru a fi procesate în mod conştient. De fiecare dată, SM a fost rugată să apese un buton pe cât de repede putea pentru a alege care faţă indica mai multă frică sau furie sau care scenă îi părea a fi mai periculoasă. În mod surprinzător, performanţa ei a fost complet normală şi numai când i-a fost acordat timp nelimitat pentru a decide, performanţa ei a scăzut dramatic (Nature Neuroscience, vol 12, p 1224).

Cercetand încă şi mai în adânc, Kennedy a descoperit că problema consta în modul în care creierul îi controlează privirea. Atunci când este lăsată în voia ei, SM nu priveşte în mod normal în ochii cuiva, care oferă cele mai sigure semnale ale fricii. “Ei se lărgesc şi obţii o mare cantitate de alb în ochi – este o modalitate foarte clară pentru a distinge frica”, spune el. Atunci când experimentul a fost aranjat astfel încât privirea ei să se centreze direct pe ochi, performanţa ei s-a îmbunătăţit în mod dramatic (Neuropsychologia, vol 48, p 3392).

Astfel de diferenţe sugerează că amygdala are un rol mult mai complex decât cel al unui simplu “detector de pericol”, după cum spuneau unele teorii. În schimb, recunoaşterea iniţială pare a avea loc în alte regiuni, aflate sub radarul nostru conştient şi numai atunci când am înregistrat pericolul în inconştientul nostru, amygdala ne orientează atenţia spre culegerea de informaţii critice – în acest caz, ochii – şi evaluează pericolul apropiat.

Acest pas evaluator ar putea fi esenţial pentru abilitatea de a experimenta frica. Fără el, creierul lui SM interpretează greşit indiciile inconştiente care semnalizează pericol – ele ar putea încă provoca o stare de excitare, dar fără evaluarea situaţiei din partea amygdalei, acesta creează un sentiment de excitare în locul unuia de teamă. Acest lucru ar putea explica curiozitatea lui SM în timpul călătoriilor sale la casa bântuită şi la magazinele de animale exotice. În loc de a se comporta în mod indiferent, ea a fost fascinată de întâmplări care i-ar fi speriat pe cei mai mulţi oameni.

Cel puţin, aşa stăteau lucrurile înainte de ultima descoperire a lui Feinstein, atunci când el a reuşit, într-un final, s-o sperie pe SM. Ei i s-a alăturat, în cadrul studiului, “AM” şi “BG”, o pereche de gemeni identici care prezentau aceeaşi condiţie medicală şi leziuni similare ale amygdalei. Apelând la o metodă cunoscută pentru studiul panicii, Feinstein a cerut grupului să poarte o mască care furnizează o doză mică de aer care conţine 35 la sută dioxid de carbon. “Majoritatea oamenilor sănătoşi care fac acest lucru experimentează o modificare imediată a fiziologiei lor”, spune Feinstein. Simptomele raportate în mod curent includ dispnee, ritm cardiac accelerat, transpiraţie pe piele şi o durere de cap minoră. Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare şi aproape un sfert dintre oameni reacţionează cu sentimente de panica.

Spre surprinderea lui Feinstein, toţi cei trei subiecţi cu leziuni ale amygdalei au experimentat un dramatic atac de panică (New Scientist, 9 februarie, p 19). SM a strigat, “Ajutaţi-mă” şi şi-a dus mâinile la mască, făcând gesturi către cercetători pentru a-i fi scoasă. Atunci când a fost întrebată ce a simţit, ea a răspuns: “Panică în cea mai mare parte, pentru că nu ştiam ce naiba se întâmplă.” A fost prima dată când ea a experimentat frica de la debutul bolii sale.

Două tipuri de frică

Şi ceilalţi doi voluntari cu probleme ale amygdalei au avut reacţii similare. AM s-a strâmbat şi şi-a strâns mâna stângă în pumn atunci când încerca să scape de mască. Ea a raportat că a resimţit “o frică puternică de sufocare” şi a spus că a fost cea mai mare frică pe care a experimentat-o vreodată – ea credea că ar putea să moară. BG, între timp, încerca să ia aer şi şi-a scos forţat masca de pe faţă. Şi ea le-a spus cercetătorilor că s-a gândit că ar putea să moară dacă experimentul continua şi a spus că panica pe care ea a resimţit-o a fost “total nouă”.

Iniţial, rezultatele păreau a contrazice tot ceea ce Feinstein credea că ştie despre funcţiile amygdalei. Cum putea cineva lipsit de această structură să simtă, din senin, frica? “Aceasta m-a aruncat un pic într-o buclă”, spune el. “Atât de mult din cercetarea noastră din ultimele câteva decenii se centrase pe amygdală ca structură chintesenţială pentru frică.”

După un pic de gândire mai atentă, totuşi, el a început să înţeleagă modul în care ultimele descoperiri s-ar putea racorda cu teoriile sale precedente. Feinstein sugerează că creierul procesează pericolele interne, cum ar fi astmul sau un atac cardiac, în mod diferit de cele externe. “Este un strat primar, o forma de frică de bază”, spune el. Acest lucru are sens, având în vedere că nivelurile înalte de dioxid de carbon modifică aciditatea sângelui, care apoi provoacă o cascadă de reacţii în creier. Activitatea neuronală rezultată este atât de extinsă încât poate crea un sentiment de panică fără a mai lua în considerare amygdala, a cărei sarcină principală pare a fi să evalueze pericolele din mediul nostru înconjurător şi sa ne direcţioneze în concordanţă comportamentul.

“Are sens că ceva cum e dioxidul de carbon poate activa şi alte circuite în afara amygdalei”, spune Cornelius Gross de la European Molecular Biology Laboratory din Monterotondo, Italia. El atrage atenţia asupra unor părţi din hipotalamus şi a regiunii peri-apeductale cenuşii (PAG) din creier, ca posibili candidaţi.

Într-adevăr, voluntarii “fără frică” ar fi putut reacţiona atât de puternic la experimentul cu dioxidul de carbon, precis pentru că lor le lipsea abilitatea de a interpreta contextul situaţiei. Deşi şi alţi participanţi au resimţit senzaţiile neplăcute care semnalizează debutul sufocării, celelalte simţuri le spuneau că cercetătorii nu ar lăsa să se întâmple acest lucru, scăzându-le astfel sentimentul de panică. În lipsa amygdalei, care să poată evalua aceste indicii externe, totuşi, SM, AM şi BG nu au putut calibra senzaţiile interne cu semnalele de siguranţă din jurul lor şi, astfel, nu au putut găsi niciun sprijin pentru a-şi calma teama.

Anticiparea pericolului

Rolul amygdalei în evaluarea pericolului ar putea arunca lumină asupra unei alte descoperiri enigmatice ale aceluiaşi experiment. Participanţii sănătoşi de obicei dezvoltă un răspuns anticipat înainte de repetarea unui test – schimbări rapide în tiparele de transpiraţie şi o mică creştere a tensiunii cardiace. Prin contrast, voluntarii diagnosticaţi cu boala Urbach-Wiethe nu au prezentat niciun semn de anticipaţie atunci când ei s-au apropiat de aparat pentru a doua oară, deşi îşi puteau aminti clar panica pe care o experimentaseră la vizita precedentă. Deci, se pare că amygdala este necesară pentru activarea experienţelor de teamă atunci când evaluăm o situaţie curentă.

În afara dezvoltării înţelegerii noastre a acestei regiuni cerebrale misterioase, aceste rezultate ar putea să-i ajute într-o zi pe oamenii care resimt un volum ieşit din comun de anxietate. Koenigs a studiat veterani ai războiului din Vietnam, care fuseseră răniţi în timpul luptelor. Într-un studiu a 200 de veterani care aveau leziuni cerebrale, jumătate experimentaseră tulburarea de stres posttraumatic. Totuşi, niciunul dintre cei cu leziuni ale amygdalei nu dezvoltase această condiţie.

“Noi ştim că amygdala este uneori hiperactivă în cazul oamenilor care prezintă tulburări legate de frică şi anxietate”, spune Koenigs. Cercetarea sa implică faptul că o amygdală funcţională ar putea fi necesară pentru dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic, deşi el avertizează că este încă prea devreme pentru a şti cu siguranţă. “Aceasta este o zona activă, în curs de cercetare”, spune el. Speranţa este că cercetătorii ar putea dezvolta medicamente sau alte instrumente pentru alterarea răspunsului amygdalei şi pentru reducerea simptoamelor acestor condiţii.

Chiar şi aşa, cercetătorii vor trebui să păşească cu grijă, spune Feinstein – distrugerea amygdalei nu va fi o soluţie, după cum ilustrează SM. Lipsa unui sentiment al pericolului a făcut-o vulnerabilă la tâlhari, iar dificultatea pe care o are în descifrarea semnalelor sociale înseamnă că ea se chinuie să dezvolte relaţii sociale pe termen lung.

O viaţă lipsită de frică ar putea părea a fi un extaz, dar atunci când Feinstein a întrebat-o pe SM ce ar spune cuiva care ar dori să fie ca ea, opinia ei a fost una clară: “Nu i-aş dori asta nimănui.”

Imagini ale unei vieţi trăite fără frică

SM a trăit aproape toată viaţa fără abilitatea de a resimţi frica, dar ea are câteva amintiri îndepărtate a resimţirii unei frici atunci când era copil, înainte ca condiţia ei moştenită să-i distrugă amygdala şi astfel şi emoţia. La un moment dat, ea mergea printr-un cimitir atunci când fratele ei a sărit înspre ea din spatele unui copac şi ea a fugit strigând. Într-o altă ocazie, un doberman care aparţinea unui prieten de familie a încolţit-o pe SM şi a mârâit la ea cu răutate. “Îmi pot aminti cum stomacul mi s-a strâns. Îmi era frică să mă mişc”, spune ea. “Aceasta a fost singura dată când mi-a fost, cu adevărat, frică. Foarte frică.”

Chiar şi aşa, le-a luat mulţi ani cercetătorilor pentru a găsi situaţii în care SM putea experimenta frica ca adult (vezi articolul principal). Într-adevăr, fiul ei nu-şi poate aminti nicio ocazie în care lui SM să-i fi fost frică. El îşi aminteşte de o situaţie în care un şarpe enorm se întinsese pe drumul din faţa casei lor. Fără a clipi, SM a luat animalul cu mâinile goale şi l-a pus pe iarbă, de unde acesta putea pleca pe furiş. În mod surprinzător, ea pare a prezenta puţin discernământ în ceea ce priveşte propriul comportament extraordinar. “Ea îmi spunea mai mereu cât de mult îi este teamă de şerpi şi lucruri de genul şi apoi, din senin, nu îi mai este frică de ei. Eu m-am gândit că acest lucru este ciudat”, a declarat fiul ei unei echipe de cercetători care îl includea pe Justin Feinstein de la California Institute of Technology.

Oamenii au profitat uneori de această natură fără frică, lucru care i-a pus viaţa în pericol în mai mult de o ocazie.

Într-o noapte, când SM avea 30 de ani, ea mergea înspre casă, singură, printr-un parc în care un bărbat, pe care ea l-a descris mai târziu ca fiind “drogat”, stătea pe o bancă. Bărbatul a strigat-o şi i-a făcut semn să se ducă la el. Fără ezitare, ea a mers înspre el şi, atunci când ea a ajuns destul de aproape, străinul s-a ridicat, a prins-o de rochie şi i-a pus un cuţit la gât, ameninţând că o taie. SM nu a clipit. Fără teamă, i-a spus: “Dacă vrei să mă omori, va trebui să treci printre îngerii lui Dumnezeu mai întâi.” Omul şi-a tras mâna şi SM s-a îndepărtat în linişte. A doua zi, ea a parcurs acelaşi drum fără nicio urmă de anxietate.

Nu este ca şi cum SM nu ar fi conştientă de pericolele de zi cu zi şi de modul de a le evita. “Ea este capabilă sa înveţe despre frică pe baza unor reguli”, spune Feinstein. Aceasta este în special adevărat pentru evitarea unor riscuri de rutină – ea niciodată nu traversează o stradă, înainte de a se uita în ambele părţi mai întâi, de exemplu.

În afara de lupta pentru detectarea pericolelor directe la viaţa ei, SM are, de asemenea, probleme în perceperea riscurilor din situaţiile sociale, lucru care o transformă într-o ţintă uşoară pentru escrocii de pe internet şi, în plus, ea a avut puţine prietenii pe termen lung.

În astfel de circumstanţe precare, vizitele sale frecvente la laborator îi oferă o ancoră de stabilitate. “Singura relaţie care nu a dezamăgit-o a fost relaţia ei cu laboratorul nostru de cercetare”, spune Feinstein. “Este ceva care mă preocupă destul de mult.” El resimte un sentiment de responsabilitate pentru SM, având în vedere contribuţia ei la dezvoltarea cercetării lui. “După cum văd eu situaţia, eu sunt studentul şi ea este profesorul”, spune el.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului the-curious-lives-of-the-people-who-feel-no-fear, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu