information

11/04/2013

De ce acţionează oamenii prosteşte?

"Pământul are graniţele sale, dar prostia umană este fără limite" scria Gustave Flaubert. Flaubert era aproape obsedat de această problemă a prostiei semenilor. Scrisorile către Louise Coet, poeta franceză care i-a inspirat  romanul "Doamna Bovary", sunt mărturie.

 

 

Acestea sunt presărate de fulminaţiile pline de culoare la adresa confraţilor săi atinşi de stupiditate. El vedea prostia peste tot, de la bârfele  leneşilor preocupaţi de toate nimicurile din clasa mijlocie, la cursurile academicienilor. Nici măcar Voltaire nu a scăpat de ochiul său critic.  Consumat de această obsesie, Flaubert şi-a dedicat ultimii ani de viaţă colecţionării a mii de exemple care aveau să alcătuiască un fel de enciclopedie a prostiei.  A murit înainte de finalizarea acestei opere, iar unii au atribuit moartea sa subită la vârsta de 58 de ani frustrărilor pricinuite de munca de cercetare pentru această carte.

O documentare despre gradul prostiei umane ar putea părea în sine  o muncă de nebun, ceea ce explică de ce studiile privind intelectul uman  au tins să se concentreze pe nivelul cel mai ridicat din spectrul inteligenţei. Cu toate acestea chiar întinderea acestui spectru ridică multe întrebări bizare. Dacă a fi deştept este un avantaj atât de copleşitor, de exemplu, de ce nu suntem cu toţii inteligenţi în mod uniform? Sau a fi inteligent prezintă unele obstacole, care îi avantajează uneori pe gânditorii mai leneşi? Şi de ce chiar şi cei mai inteligenţi oameni sunt uneori înclinaţi spre prostie?

Se pare că măsurătorile noastre obişnuite pentru inteligenţă – în special IQ-ul – au foarte puţin de a face cu acele comportamente ilogice şi iraţionale care îl înfuriau atât de mult pe Flaubert. Poţi fi într-adevăr foarte inteligent şi în acelaşi timp foarte prost. Prin înţelegerea factorilor care îi determină pe oamenii deştepţi să ia decizii proaste începem să clarificăm cele mai mari catastrofe ale societăţii, inclusiv criza economică. Mai surpinzător, cele mai recente cercetări sugerează moduri prin care poate fi evitată o stare care ne poate afecta pe toţi. Ideea că inteligenţa şi prostia sunt pur şi simplu capetele opuse ale unui singur spectru, este  surprinzător de modernă. Erasmus, teologul renaşterii a pictat Prostia – sau Stultitia în latină – ca pe o entitate distinctă, născută din zeul bogăţiei şi din nimfa tinereţii; alţii au văzut-o ca pe o combinaţie între vanitate, încăpăţânare şi  imitaţie. De abia pe la mijlocul secolului al XVIII–lea prostia a început să fie confundată cu inteligenţa mediocră, spune Matthijs van Boxsel, un istoric olandez care a scris multe cărţi despre prostie. ”Cam la acea vreme, burghezia s-a ridicat la putere şi raţiunea a devenit noua normă odată cu Iluminismul”, spune el. ”Ceea ce a făcut ca fiecare om să fie responsabil de propria soartă”.

Încercările moderne de a studia variaţiile abilităţii umane tind să se concentreze pe teste IQ care etichetează cu un sigur număr capacitatea mentală a cuiva. Sunt poate cele mai recunoscute măsurători ale raţionamentului abstract, spune psihologul Richard Nisbett de la Universitatea Michigan din Ann Arbor. ”Dacă aveţi un IQ de 120, vă este foarte uşor să faceţi calcule. Dacă este 100, aveţi capacitate de învăţare, dar trebuie să fiţi motivaţi şi să munciţi foarte mult,  Dacă IQ-ul dumneavoastră este 70, nu aveţi nicio şansă să deprindeţi capacitatea de a calcula.” Această măsurătoare pare să previzioneze succesul profesional şi academic.

Diverşi factori vor determina unde vă poziţionaţi pe scara IQ. De exemplu, este posibil ca o treime din variaţia gradului nostru de inteligenţă să depindă de mediul în care am crescut – de nutriţie şi educaţie. În același timp, genele, contribuie cu mai mult de 40% la diferenţa dintre doi oameni.

Aceste diferenţe se pot manifesta în cablajul creierului nostru. Creierele mai inteligente se pare că au reţele mult mai eficiente de conexiuni între neuroni. Aceasta poate determina cât de capabil este cineva să folosească memoria sa pe termen scurt pentru a lega idei disparate şi a accesa rapid strategii de rezolvare a problemelor, spune Jennie Ferrell, psiholog la Universitatea West of Engalnd din Bristol. “Acele conexiuni neurale sunt baza biologică pentru realizarea unor conexiuni mentale eficiente”.

Această variaţie a inteligenţei i-a făcut pe unii oameni de ştiinţă să se întrebe dacă puterea superioară a creierului se plăteşte în vreun fel – altfel de ce nu am evoluat toţi să devenim genii? Din nefericire, nu prea există dovezi. De exemplu, au existat păreri conform cărora depresia ar putea fi mai răspândită în rândul oamenilor mai inteligenţi, ceea ce duce la rate ridicate de sinucideri, dar niciun studiu nu a reuşit să vină în sprijinul acestei idei. Există numai un singur studiu care a raportat un dezavantaj al inteligenţei şi a descoperit că probabilitatea de deces în timpul celui de al doilea război mondial era mai mare pentru soldaţii cu un IQ mai ridicat. Dar efectul a fost slab şi se poate ca alţi factori să fi distorsionat datele.

Pustiul intelectual

În mod alternativ, variaţia inteligenţei noastre ar fi putut apărea ca urmare a unui proces numit “deviaţie genetică”, după ce civilizaţia umană a diminuat provocările care au condus la evoluţia creierelor noastre. Gerald Crabtree de la Universitatea Stanford din California este unul dintre principalii promotori ai acestei idei. El subliniază că inteligenţa noastră depinde de aproximativ 2000 până la 5000 de gene mutante în mod constant. În trecutul îndepărtat, oameni ai căror mutaţii le-au încetinit intelectul nu ar fi supravieţuit pentru a-şi transmite genele mai departe, dar Crabtree sugerează că pe măsură ce societăţile umane au devenit mai cooperante, gânditorii mai lenţi au fost capabili să se alipească succesului celor cu intelect superior. De fapt, el sune că dacă cineva este  ”smuls” din anul 1000 î.Hr. şi plasat în societatea modernă ”s-ar număra printre cei mai străluciţi intelectuali dintre colegii şi tovarăşii noştri.” (”Tendinţe în gentică”, vol 29, pag. 1). Această teorie este numită adesea ipoteza ”idiocraţiei”, după filmul cu acelaşi nume care imaginează un viitor în care plasa de siguranţă socială a creat un pustiu intelectual.

Deşi nu are decât câţiva susţinători,dovada este cutremurătoare. Nu putem estima cu uşurinţă inteligenţa strămoşilor noştri îndepărtaţi, iar media IQ-ului de fapt a crescut uşor în trecutul apropiat. Cel puţin ”aceasta infirmă temerea că oamenii mai puţin inteligenţi au mai mulţi copii şi  deci inteligenţa naţională va scădea”, spune pishologul Alan Baddelez de la Universitatea York din Marea Britanie. În tot cazul, astfel de teorii despre evoluţia inteligenţei ar putea necesita o reconsiderare radicală în lumina evoluţiilor recente, care i-au făcut pe mulţi să speculeze că există mai multe dimensiuni ale gândirii umane decât măsurarea IQ-ului. Criticii au semnalat demult că scorurile IQ pot fi uşor distorsionate de factori, precum dislexia, educaţia sau cultura. ”Probabil că aş cădea cu succes la un test de inteligenţă conceput de un indian Sioux din secolul al XVIII-lea” este de părere Nisbett. Mai mult decât atât, oameni cu scoruri scăzute – un IQ de 80 - pot totuşi vorbi mai multe limbi şi chiar cum a fost cazul unui britanic, se pot implica în fraude financiare complexe.  Dar și viceversa, un IQ ridicat nu garantează că o persoană va acționa în mod rațional – gândiți-vă la fizicienii străluciți care insistă că schimbările climatice sunt o păcăleală.

Tocmai această incapacitate de a cântări dovezile și a lua decizii corecte îl înfuria atât de mult pe Flaubert. Dar cu toate acestea, spre deosebire de scriitorul francez, mulți oameni de știință evită să vorbească despre prostie ca atare – ”termenul nu este științific” spune Baddeley. Totuși, ceea ce a înțeles Flaubert cu privire la profundele scăpări de logică care ar putea afecta și cele mai strălucite minți, începe acum să capteze atenția. ”Există oameni inteligenți care sunt proști”, spune Dylan Evans, psiholog și autor care studiază emoțiile și inteligența.

Ce poate explica acest aparent paradox?  Daniel Kahneman propune o teorie. El este savant în științe cognitive la Universitatea Princeton și a câștigat premiul Nobel pentru economie cu lucrarea sa despre comportamentul uman. Economiștii obișnuiau să presupună că oamenii erau în mod inerent raționali, dar Kahneman și colegul său Amos Tversky au descoperit contrariul: atunci când procesăm informația, creierul nostru poate accesa  două sisteme diferite. Testele IQ măsoară doar unul dintre acestea și anume procesarea deliberativă, care joacă un rol cheie în rezolvarea conștientă a problemelor.  Cu toate acestea poziția noastră implicită în viața de fiecare zi este folosirea intuiției.  În primul rând, acest mecanism intuitiv ne-a oferit un avantaj  evolutiv, punându-ne la dispoziție scurtături cognitive care să ne ajute să ne descurcăm cu excesul de informații. Acestea includ prejudecăți cognitive, cum ar fi stereotipurile, confirmarea părtinitoare și rezistența la ambiguitate – tentația de a accepta prima soluție pentru o problemă, chiar dacă aceasta nu este în mod evident cea mai bună.

În timp ce aceste prejudecăți evoluate, numite ”euristice”, ar putea să ne ajute gândirea în anumite situații, ele pot, de asemenea, deraia judecata noastră dacă ne bazăm pe ele fără spirit critic. Din acest motiv, incapacitatea de a le recunoaște sau de a le rezista se află la rădăcina prostiei. ”Creierul nu are un comutator care spune ”eu acum voi alege stereotipul restaurantelor care seamănă, dar nu și oamenii” spune Fernell. ”Trebuie să antrenezi acești mușchi”.

Fiindcă nu are nicio legătură cu IQ-ul,  pentru a înțelege cu adevărat prostia umană este nevoie de un test separat care să examineze susceptibilitatea la prejudecăți. Este ceea ce propune Keith Stanovich, expert în științe cognitive la Universitatea Toronto, Canada, care lucrează la un  ”coeficient de raționalitate” (RQ) pentru a evalua capacitatea noastră de a transcende prejudecățile cognitive.  Să luăm spre exemplu următoarea întrebare, care testează efectul ambiguității: Jack se uită la Anne, dar Anne se uită la George. Jack este însurat, dar George nu este. Se uită o persoană căsătorită la o persoană necăsătorită? Răspunsurile posibile sunt ”da”, ”nu”  sau ”nu se poate ști”. Marea majoritate a oamenilor vor spune ”nu se poate ști”, pur și simplu pentru că este primul răspuns care le vine în minte – dar o deducție atentă va arăta că răspunsul este ”da”.

RQ va măsura, de asemenea, și ”inteligența riscului”, care definește capacitatea noastră de a calibra posibilitatea anumitor probabilități. De exemplu, tindem să supraestimăm șansele noastre de a câștiga la loterie, spune Evans și să subestimăm probabilitatea de a divorța. O slabă inteligență a riscului ne poate face să alegem prost fără să avem nici ce mai mică noțiune că facem acest lucru.

Deci ce va determina dacă aveți un RQ ridicat în mod natural? Stanovich a descoperit că spre deosebire de IQ , acest coeficient nu ține de gene sau de factori din copilărie. Mai mult decât orice, el depinde de ceea ce numim metacogniție, adică abilitatea de a evalua validitatea propriilor cunoștințe. Oamenii cu un RQ ridicat au dobândit strategii care să stimuleze această conștiință de sine. O abordare simplă ar fi să luați răspunsul dumneavoastră intuitiv la o problemă și să luați în considerare opusul acestuia înainte de a lua decizia finală, spune Stanovich. Aceasta vă va ajuta să dezvoltați o conștientizare deosebită a ceea ce știți și a ceea ce nu știți.

Dar chiar și cei cu un coeficient RQ natural ridicat  pot face un pas greșit datorită unor împrejurări pe care nu au cum să le controleze. ”Individual puteți avea capacități cognitive deosebite, dar mediul vă dictează cum trebuie să acționați”, spune Ferrelll. Distragerea emoțională, cu care probabil ați avut experiența de a vă confrunta, poate  fi cea mai importantă cauză a erorii. Sentimente , precum durerea sau anxietatea aglomerează memoria de lucru, lăsând loc pentru mai puține resurse cu care să puteți evalua lumea din jur. Ca să faceți față, vă puteți trezi că vă întoarceți la euristică pentru a găsi o rezolvare rapidă. Ferell este de părere că aceasta este explicația pentru anumite experiențe persistente, cum ar fi ”amenințarea stereotipiei”. Acesta este sentimentul de anxietate pe care trec grupurile minoritare atunci când știu că performanța lor va fi judecată conform unor prejudecăți existente: s-a dovedit de nenumărate ori că această anxietate poate afecta scorurile obținute la teste.

André Spicer și Mats Alvesson au descoperit că poate  nimic nu încurajează mai mult prostia decât practicile din anumite companii de afaceri. De fapt niciunul dintre ei nu era interesat de prostie la momentul descoperirii lor. Spicer de la Cass Business School din Londra și Alverson de la Universitatea Lund din Suedia, au început să cerceteze cum conduc organizațiile prestigioase oamenii foarte inteligenți. Dar curând au trebuit să își distrugă teza.

Mereu apărea același șablon – anumite organizații – în special băncile de investiții, agențiile de PR și consultanță – obișnuiesc să angajeze indivizi cu înaltă calificare. Dar în loc să vadă aceste talente la lucru, spune Spicer ”am fost șocați de faptul că tocmai aspectele pentru care acești oameni fuseseră pregătiți erau imediat dezactivate”, un fenomen pe care ei l-au numit ”prostie funcțională”.

Cercetările lor aveau sens în contextul prejudecăților și al raționalității. ”Noi nu am realizat la început cum conceptele lui Kahneman reprezentau coloana vertebrală a muncii noastre”, a spus Spicer. ”Dar am început să sesizăm conexiuni interesante cu ceea ce observase el în laborator. "De exemplu faptul că practicile organizaționale desconsiderau  în mod regulat  inteligența de risc a angajaților. ”Nu exista nicio relație directă între ceea ce făceau și rezultate”, așa că nu aveau cum să judece consecințele acțiunilor lor. Presiunile corporative amplificau de asemenea prejudecata ambiguității. ”În organizațiile complexe ambiguitatea abundă – dar și dorința de a o evita cu orice preț” este de părere Spicer.

Consecințele pot fi catastrofale. Într-o metaanaliză, anul trecut Spicer și Alvesson au raportat că prostia funcțională a contribuit direct la criza financiară (Journal of Management Studies, vol 49, pag 1194). ”Oamenii aceștia erau incredibil de inteligenți”, spune Spicer. ”Toți știau că au existat probleme cu valori mobiliare garantate, cu ipoteci și mărfuri structurate.” Dar nu numai că nu era problema nimănui să observe toate acestea; angajații s-ar fi confruntat și cu măsuri disciplinare dacă și-ar fi exprimat îngrijorarea și probabil că se temeau să nu îi submineze pe cei cu autoritate mai mare. Rezultatul a fost că angajații cu minți potențial strălucitoare își lăsau logica la ușa biroului.

Republica Prostiei

În lumina crash-ului economic, aceste descoperiri par să confirme unele dintre temerile lui Falubert despre puterea oamenilor proști organizați în grupuri mari, pe care el o numea în glumă Republica Prostiei. Ele confirmă, de asemenea, unele dintre observațiile lui Boxsel că prostia este mai periculoasă la oamenii cu un IQ ridicat – deoarece acestora li se încredințează deseori mai multe responsabilități. ”Cu cât sunt mai inteligenți, cu atât mai dezastruoase sunt rezultatele prostiei lor”.

Aceasta ar putea explica de ce, potrivit lui Sanovich, de ani de zile sectorul financiar necesită neapărat un test bun de raționalitate. Pentru moment testul   coeficientului de raționalitate (RQ) nu poate oferi un scor definitiv ca în cazul IQ-ului, pentru că trebuie comparate rezultatele de la un număr mare de voluntari înainte de a elabora o scală neclintită și sigură, care să permită comparația între diferite grupuri de oameni. Cu toate acestea, el a descoperit că doar faptul că dăm acest test poate îmbunătăți conștientizarea noastră cu privire la euristica obișnuită, ceea ce ne poate ajuta să rezistăm cântecului ei de sirenă. În ianuarie, el a început să dezvolte acest test, datorită unei subvenții de trei ani din partea Fundației filantropice John Templeton.

Dacă cineva va reuși să finalizeze ceea ce a început Flaubert, este o altă întrebare. Van Boxsel va ieși din scenă după a șaptea sa carte pe acest subiect. Dar Bibioteca Congresului SUA a preluat involuntar ștafeta când a decis să arhiveze toate mesajele de pe Twitter din lume. Cât despre noi, cunoașterea naturii prostiei noastre ne poate ajuta să scăpăm din ghiarele ei. Poate că filozofii Renașterii, precum Erasmus, au înțeles pe deplin capacitatea prostiei de a ne conduce. La descrierea prostiei sau Stultitia puteți vedea observația ”Prostia domnește în mine”.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului what-makes-people-do-dumb-things, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
10/04/2013

Ghid privind creierul uman

Cu 250.000 de ani în urmă a avut loc ceva extraordinar. Animale cu o aptitudine fără precedent pentru gândire au apărut în savanele din Africa. Aceste creaturi erau conştiente şi aveau minte şi au ajuns să-şi chestioneze originile propriei lor inteligenţe.

 

 

 

Gândire interconectată

În timp ce investiga anatomia neuronilor în secolul 19, Santiago Ramón y Cajal a propus ideea că semnalele parcurg neuronii într-o singură direcţie. Corpul celulei şi proiecţiile sale ramificate, cunoscute sub numele de dendrite, colectează informaţiile care vin de la alte celule. Informaţia procesată este apoi transmisă de-a lungul fibrei nervoase lungi a neuronului, numită axon, la sinapsă, de unde mesajul este transmis la următorul neuron.

De-abia în anii 1940 şi 1950 neurologii au reuşit să afle mai multe despre detaliile mai fine ale acestei transmisii de mesaje electrice. Noi cunoaştem în prezent că mesajele sunt transmise ca impulsuri scurte denumite potenţiale de acţiune. Ele transportă un mic voltaj – doar 0.1 volţi – şi durează doar câteva miimi de secundă, dar ele pot străbate distanţe mari în acest timp, atingând viteze de 120 de metri pe secundă.

Călătoria impulsului nervos ajunge la final atunci când ajunge la o sinapsă, generând eliberarea unor molecule numite neurotransmiţători, care transportă semnalul de-a lungul spaţiului dintre neuroni. Odată ce au ajuns de cealaltă parte, aceste molecule modifică, pentru scurt timp, sarcinile electrice de pe suprafaţa neuronului receptor. Acest lucru poate ori excita neuronul în a-şi transmite propriul semnal ori îi poate inhiba temporar activitatea, având astfel mai puţine şanse să se activeze ca răspuns la alte semnale primite. Fiecare dintre aceste reacţii este importantă pentru direcţionarea fluxului de informaţie care, într-un final, creează sentimentele şi gândurile noastre.

Complexitatea reţelei rezultate este uimitoare. Noi avem în jur de 100 de miliarde de neuroni în creierul nostru, fiecare dintre ei prezentând 1000 de sinapse. Rezultatul este: 100 de trilioane de interconexiuni. Dacă ai începe să le numeri într-un ritm de o sinapsă pe secundă, încă ai mai număra 30 de milioane de ani de acum încolo.


Reperele neurologiei

Creierul de-a lungul istoriei

Cu 250.000 de ani în urmă a avut loc ceva destul de extraordinar. Animale cu o aptitudine fără precedent pentru gândire au apărut în savanele din Africa. Aceste creaturi erau conştiente şi aveau minţi. Până la urmă au ajuns să fie îndeajuns de inteligente pentru a începe să chestioneze originile propriei lor inteligenţe. Am ajuns, într-un final, aproape de a obţine nişte răspunsuri, cu o înţelegere detaliată, în mod particular, a celulei de bază a creierului – neuronul. Dar aceasta nu a fost o călătorie lipsită de peripeţii.

Începuturile

Naşterea neurologiei a avut loc odată cu Hipocrate, cu 2.500 de ani în urmă. În timp ce contemporanii săi, inclusiv Aristotel, credeau că mintea avea ca sediu inima, Hipocrate argumenta că creierul este sediul gândirii, senzaţiei, emoţiei şi cogniţiei.

A fost un pas monumental, dar o înţelegere mai complexă a anatomiei şi funcţionării creierului a avut nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a ieşi la suprafaţă, multe teorii timpurii ignorând ţesutul cerebral solid în favoarea cavităţilor umplute cu fluid ale creierului, sau ventricule. Influentul doctor al secolului 2, Galenus, a fost probabil cel mai notabil susţinător al acestei idei. El credea că de fapt creierul uman prezintă trei ventricule şi că fiecare dintre ele era responsabil pentru o facultate mentală diferită: imaginaţia, raţiunea şi memoria. În conformitate cu teoria lui Galenus, creierul controla activitatea corpului prin pomparea de fluide din ventricule, prin intermediul nervilor, spre alte organe.

Atât de mare a fost autoritatea lui Galenus, încât ideea lui a aruncat o umbră de lungă durată asupra înţelegerii creierului, iar teoriile fluidice ale creierului au continuat să domine până târziu în secolul 17. Chiar şi oameni de ştiinţa iluminaţi, cum ar fi filosoful francez René Descartes, comparau creierul cu o maşinărie propulsată hidraulic. Totuşi, ideea prezenta un mare defect: un fluid nu se putea mişca îndeajuns de repede pentru a explica viteza reacţiilor noastre.

O abordare mult mai edificatoare a apărut atunci când o nouă generaţie de anatomişti a început să descrie structura creierului cu o mai mare acurateţe. Proeminent printre aceştia a fost doctorul englez din secolul 17, Thomas Willis, care a argumentat faptul că, în fapt, cheia modului de funcţionare a creierului stă în ţesuturile cerebrale solide, nu în ventricule. Apoi, 100 de ani mai târziu, Luigi Galvani şi Alessandro Volta au arătat că o sursă externă de electricitate putea activa nervii şi muşchi. Aceasta a fost o descoperire crucială, pentru că a sugerat, într-un final, care este motivul pentru care noi răspundem atât de rapid la evenimente. Dar, de-abia în secolul 19, fiziologul german Emil Du Bois-Reymond, a confirmat faptul că însăşi nervii şi muşchii generează impulsuri electrice.

Toate aceste lucruri au pavat drumul pentru epoca modernă a neurologiei, startul fiind dat de lucrările anatomistului spaniol Santiago Ramón y Cajal, la începutul secolului 20. Observaţiile sale spectaculoase au identificat neuronul ca celula de bază a creierului. El a descoperit că neuronii prezintă o diversitate de forme care nu pot fi regăsite la celulele altor organe. Cel mai surprinzător, el a remarcat că neuronii insectelor egalau şi, câteodată, depăşeau complexitatea celulelor nervoase umane. Acest lucru a sugerat faptul că abilităţile noastre depind de modul în care sunt conectaţi neuronii, nu de o anumită trăsătură specială proprie celulelor.

Punctul de vedere “conexionist” al lui Cajal a deschis uşa pentru o nouă perspectivă de gândire asupra informaţiei procesate în creier, iar aceasta domină şi astăzi.

Creierul mijlociu

Creierul mijlociu joacă un rol important în multe dintre acţiunile noastre fizice. Una dintre structurile sale centrale este substantia nigra, denumită astfel pentru că este o sursă bogată a neurotransmiţătorului dopamină, care devine neagră în cazul ţesutului mort. Având în vedere că dopamina este esenţială pentru controlul mişcării, substantia nigra este considerată “a pune în mişcare roţile mişcării”. Dopamina este, de asemenea, neurotransmiţătorul “recompensă” şi este necesar pentru multe forme de învăţare, comportament compulsiv şi dependenţă.

Alte regiuni ale creierului mijlociu sunt implicate în auz, procesarea informaţiei vizuale, controlul mişcării ochilor şi reglarea stării de spirit.

Creierul anterior

Multe dintre abilităţile noastre umane unice au ca sediu creierul anterior, care s-a dezvoltat rapid în timpul evoluţiei strămoşilor noştri mamifere. Acesta include talamusul, o staţie releu care direcţionează informaţia senzorială la cortexul cerebral pentru o procesare mai complexă; hipotalamusul, care eliberează hormoni în circuitul sanguin pentru distribuirea acestora în restul corpului; amygdala, care gestionează emoţiile; şi hipocampul, care joacă un rol important în formarea memoriei spaţiale.

Una dintre cele mai recent apărute părţi este ganglionul bazal, care reglementează viteza şi acurateţea mişcărilor intenţionale iniţiate de cortexul cerebral. Conexiunile din această regiune sunt modulate de neurotransmiţătorul dopamină, furnizat de substantia nigra a creierului mijlociu. O deficienţă a acestei surse este asociată cu multe dintre simptoamele bolii Parkinson, cum ar lentoarea în mişcări, tremurul şi afecţiunile de echilibru. Deşi medicamentele care cresc nivelurile neurotransmiţătorilor în ganglionii bazali pot ajuta, un leac pentru Parkinson este încă un vis frumos.

În cele din urmă, mai avem şi cortexul cerebral – emisfera învăluitoare considerată a fi cea care ne face oameni. Aici sunt făcute planuri, sunt formate cuvinte şi sunt generate idei. Sediu al inteligenţei noastre creative, imaginaţiei şi conştiinţei, acesta este locul unde este formată mintea.

Din punct de vedere structural, cortexul reprezintă o singură foaie de ţesut, format din şase straturi încreţite pliate în interiorul craniului; dacă acesta ar fi desfăşurat, ar acoperi mai mult de 1.6 metri pătraţi. Informaţia intră şi iese din cortex prin intermediul a aproape 1 milion de neuroni, dar deţine mai mult de 10 miliarde de conexiuni interne, acest lucru însemnând că în realitate cortexul îşi petrece cea mai mare parte din timp conversând cu sine însuşi.

Fiecare dintre emisferele corticale prezintă patru lobi principali. Lobii frontali găzduiesc circuitele neuronale pentru gândire şi planificare şi sunt considerate a fi responsabile şi pentru personalităţile noastre individuale. Lobii temporali şi occipitali sunt preocupaţi în mod principal cu procesarea informaţiei auditive, respectiv vizuale. Într-un final, lobii parietali sunt implicaţi în atenţie şi în integrarea informaţiei senzitive.

Corpul este “cartografiat” în creier de mai multe ori, incluzând o hartă care reprezintă simţurile și o alta care ne controlează mişcările. Aceste hărţi tind să conserve structura de bază a corpului, astfel încât neuronii care procesează senzaţii, provenind de la partea inferioară a picioarelor, vor fi mai apropiaţi de cei care se ocupă de senzaţiile provenind de la partea superioară a picioarelor, decât de cei care procesează informaţii provenind de la nas, de exemplu. Dar proporţia de neuroni este distorsionată, mai mult ţesut cerebral fiind dedicate mâinilor şi buzelor decât trunchiului sau picioarelor. Redesenarea corpului pentru reprezentarea acestor hărţi are ca rezultat figuri groteşti, cum ar fi homunculusul lui Penfield.


Homunculus cerebral, bazat pe schema clasică a lui Penfield

Puntea de comunicare dintre cele două emisfere cerebrale reprezintă un tract de 1 milion de axoni, denumit corp calos. Tăierea acestei punţi, o procedură realizată uneori pentru a ameliora crizele de epilepsie, poate diviza manifestarea unitară a “eului” sau “personalităţii” unei persoane. Este ca şi cum corpul ar fi controlat de două creiere care gândesc în mod independent. Un fumător, care a avut parte de o astfel de intervenţie chirurgicală, a raportat faptul că, atunci când el apuca o ţigară cu mâna dreaptă, mâna lui stângă o ia şi o aruncă!

După cum am văzut deja, sarcini diferite sunt realizate de regiuni cerebrale diferite. Totuşi, tot ceea ce trebuie să faci e să deschizi ochii pentru a putea vedea faptul că aceste sarcini sunt combinate fără probleme: adâncimea, forma, culoarea şi mişcarea se unesc într-o imagine 3D a scenei. Obiectele sunt recunoscute fără o conştientizare a naturii fragmentate a eforturilor creierului. Modul precis în care este realizat acest lucru rămâne o enigmă. Este numită “problema legării” şi este una dintre multele întrebări, la care răspunsul rămâne să fie găsit de neurologii de mâine.


Creierul uman: cartografierea minţii

Miliardele noastre de neuroni, împreună cu trilioanele de conexiuni neuronale, construiesc cel mai complex organ al corpului uman. Încercările de a-i înţelege arhitectura au început cu studiul rapoartelor oamenilor care prezentau leziuni cerebrale. Leziunile localizate au ca rezultat o deteriorare extrem de specifică a unei aptitudini particulare – cum ar fi limbajul sau capacitatea de numărare – sugerând faptul că creierul nostru este modular, diferite locaţii fiind responsabile cu diferite funcţii mentale

Tehnicile avansate de imagistică, apărute la sfârşitul secolului 20, au oferit o abordare mai nuanţată datorită faptului că au permis cercetătorilor să examineze creierele sănătoase atunci când voluntarii realizau diferite sarcini cognitive. Rezultatul este o hartă detaliată a locului din creier unde apar diferite aptitudini – un pas important pe drumul spre înţelegerea vieţilor noastre mentale complexe

Creierul posterior

După cum sugerează şi numele, creierul posterior este localizat la baza craniului, deasupra gâtului. Comparaţiile făcute pe diferite organisme sugerează faptul că a fost prima structură cerebrală care a apărut, precursorul său dezvoltându-se în cadrul vertebratelor timpurii. În cazul oamenilor, acesta constă din trei structuri: medula oblongata, punte şi cerebel.

Medula oblongata este responsabilă pentru multe dintre comportamentele automate care ne ţin în viaţă, cum ar fi respiraţia, regularizarea ritmului cardiac şi înghiţitul. În mod semnificativ, axonii săi traversează creierul dintr-o parte în cealaltă, atunci când coboară înspre şira spinării, lucru care explică motivul pentru care fiecare parte a creierului controlează partea opusă a corpului.

Un pic mai sus este puntea, care controlează şi ea funcţii vitale cum ar fi respiraţia, ritmul cardiac, presiunea sanguină şi somnul. De asemenea. Joacă un rol important în controlul expresiilor faciale şi în recepţionarea informaţiilor despre mişcările şi orientarea în spaţiu a corpului.

Cea mai proeminentă parte a creierului posterior este cerebelul, care prezintă o suprafaţă extrem de încreţită şi cu fisuri adânci. Este alimentată din belşug cu informaţii senzoriale despre poziţia şi mişcările corpului şi poate codifica şi memoriza informaţia necesară pentru realizarea aptitudinilor şi mişcărilor motorii complexe.

Reflecţia reciprocă

Unii neurologi cred că descoperirea “neuronilor oglindă” va transforma înţelegerea noastră a minţii şi creierului uman, după cum ADN-ul a transformat biologia evolutivă. Ei ar putea ajuta, în mod potenţial, la demistificarea celei mai umane dintre calităţile noastre, cum ar fi empatia.

Deci ce sunt neuronii oglindă? Caracteristica definitorie e că ei se activează atât atunci când noi realizăm o acţiune cum ar fi luarea unei căni cu cafea, cât şi atunci când vedem pe altcineva făcând acelaşi lucru. Aceasta sugerează faptul că ei întruchipează o înţelegere a modului sau intenţiilor acţiunilor altora şi, prin intermediul unui mecanism similar, ne permit să le înţelegem şi emoţiile.

Un computer conştient?

“Conştiinţa este un fenomen fascinant, dar evaziv”, scria autorul Stuart Sutherland de la Universitatea Sussex din Brighton, Marea Britanie. “Este imposibil să specifici ce este ea, ce face şi de ce a apărut. Nimic care să fie demn de citit n-a fost scris despre ea.”

Problema apare din faptul că, deşi conştiinţa trebuie să provină dintr-o structură fizică, nimeni până acum nu a fost capabil să afle cum. O descoperire potenţială ar putea sta în încercările de a crea roboţi cu creiere artificiale, capabile de înţelegere şi gândire conştientă.

O astfel de abordare constă în construirea unui model pe scară largă sau a unei simulări precise ale reţelelor neuronale din cortexul uman, în speranţa că aceasta va captura semnalele cunoaşterii umane. Proiectul The Semantic Pointer Architecture Unified Network este un exemplu promiţător. Până în prezent, modelul SPAUN constă din 2,5 milioane de neuroni artificiali şi rapoartele recente sugerează ca acesta poate realiza sarcini din domeniul celor care contribuie la cunoaşterea umană (Science, vol 338, p 1202). De exemplu, poate recunoaşte imagini vizuale, se poate descurca bine într-o varietate de sarcini de memorie şi a trecut un test IQ.

Prin utilizarea unor modele mai avansate de acest tip, ar putea fi posibil să testăm premisele conştiinţei într-un mod care nu ar fi fezabil cu un creier uman sau animal.

Decodarea simţurilor

Cum codifică neuronii ideea a ceva, încât noi putem recunoaşte imediat o faţă familiară, casa sau o carte favorită? Cei mai mulţi neurologi cred că creierul stochează conceptul unui obiect în cadrul mai multor neuroni, toate aceste celule trebuind să lucreze împreună pentru ca tu să fii capabil să recunoşti ceva. În conformitate cu această teorie, activitatea fiecărui neuron în parte nu este reprezentativă pentru un obiect particular – el ar putea corespunde unor trăsături similare ale altor obiecte. În schimb, comportamentul grupului este cel care determină care înţeles ne vine în minte.

Dar unii neurologi pretind că noi am putea codifica concepte, folosind reţele de neuroni mai mici şi mai selective. Conform acestei opinii, un neuron s-ar putea specializa într-o singură idee. De exemplu, într-un studio, unor voluntari le-au fost prezentate imagini ale starurilor de cinema şi ale unor clădiri celebre, în timp ce cercetătorii înregistrau activitatea rezultată dintr-o selecţie de neuroni individuali. Rezultatele au fost surprinzătoare, arătând, de exemplu, că unul dintre neuronii studiaţi răspundea la mai multe imagini diferite ale actriţei Jennifer Aniston (Nature, vol 435, p 1102).

În unele cazuri, nu numai imaginile au fost responsabile pentru declanşarea activităţii neuronilor; unii răspundeau la un cuvânt care reprezenta obiectul sau persoana. Totul avea loc ca şi cum neuronul care era studiat cumva codifica esenţa persoanei sau obiectului, lucru care ar putea explica motivul pentru noi recunoaştem lucruri văzute din perspective diferite sau în medii nefamiliare.


Creierul uman: căutarea minţii umane

Cu aproape 2500 de ani după ce Hipocrate a considerat, pentru prima dată, creierul ca centru al gândurilor noastre. Noi putem, în prezent, să-i cercetăm lumea interioară cu unele dintre cele mai avansate tehnologii cunoscute umanităţii. Scopul ultim este să aflăm modul în care creierul generează mintea noastră conştientă. O astfel de înţelegere este încă departe, dar noi începem să rezolvăm multe probleme care înainte păreau inabordabile.

Obţinerea imaginii ultime

Având în vedere că tehnicile de imagistică a creierului devin din ce în ce mai sofisticate, unii neurologi vor să deseneze o hartă a conexiunilor creierului. Proiectul Human Connectome are ca obiectiv detalierea tuturor conexiunilor axonale lungi, din reţeaua cablată din creierul uman sănătos, cu ajutorul a 1200 de voluntari. Prin compararea conexiunilor din cadrul cuplurilor de gemeni identici cu cele din cazul gemenilor fraterni, noi ar trebui să fim capabili să revelăm contribuţiile relative ale genelor şi mediului la modelarea circuitelor cerebrale. “Connectomul” rezultat ar putea ajuta la cercetarea unor condiţii, cum ar fi autismul şi schizofrenia, ale căror simptoame s-ar putea datora unor diferenţe în cablarea cerebrală.

Un al doilea proiect, la fel de ambiţios, va urmări expresia genetică, atât în cazul creierului în dezvoltare, cât şi în cazul creierului uman adult. Importanţa expresiei genetice în cazul creierului poate fi cu greu subliniată de ajuns. Diferenţele dintre neuroni sunt determinate de diferenţele în modelele de expresie genetică, iar atunci când proprietăţile unui neuron se modifică în timpul dezvoltării, îmbătrânirii, formării memoriei sau în cazul unei boli, se modifică şi expresia genetică. Din acest motiv, proiectul Human Brain Transcriptome ar putea fi central pentru înţelegerea detaliilor fine ale mecanismelor creierului.


Creierul uman: Orizonturi viitoare

Este mintea dincolo de înţelegerea umană?

Răspunsul la această întrebare ar putea fi unul umil. Să considerăm, de exemplu, părerea fizicianului Erwin Schrödinger, laureat Nobel, despre problema limitării cunoaşterii, exprimată în mod elegant în cadrul cărţii sale, Ce este Viaţa? Despre încercările noastre de a înţelege interacţiunile moleculare de care depinde viaţa, el scrie:

”Aceasta este o minune, decât care numai una este mai mare; una care, dacă este conectată în mod intim, se află însă la un nivel diferit. Eu vreau să exprim faptul că noi, a căror fiinţă totală este bazată în totalitate pe o interacţiune minunată de tocmai acest fel, avem însă puterea de a dobândi o cunoaştere considerabilă despre ea. Eu cred că este posibil ca această cunoaştere să poată avansa până la înţelegerea completă – a primei minuni. A doua ar putea fi dincolo de înţelegerea umană.”

Suntem noi, cu adevărat, dincolo de capacitatea de înţelegere a creierului, atunci când încercăm să descoperim mintea conştientă? Poate că nu ar trebui să disperăm, pentru că, dacă bâjbâim, cu adevărat, în întuneric din cauză că fizica curentă este incompletă, atunci putem avea speranţe că noi legi ale fizicii ar putea arunca un pic de lumină asupra celor mai adânci dintre mistere: mecanismele fizice şi funcţiile conştiinţe.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului brain, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
09/04/2013

Ar fi mai bine să trăim ca omul cavernelor?

Tendințele stilului de viață ”paleo” (paelolitic) sunt populare azi, dar ele sunt înrădăcinate în mituri evoluţioniste. Vedeţi mai jos ce crede biologul Marlene Zuk, care recent a publicat o carte despre evoluţie, diete, sex şi modul nostru de viaţă.

 

 

 


Cartea ta, "Paleofantasy: What Evolution Really Tells Us About Sex, Diet, and How We Live", este despre ideile pseudoștiințifice  numite ”paleofantezii”. Ce sunt acestea mai exact?

Ele provin de la ideea că evoluția face schimbări minuscule de-a lungul a milioane de ani, așa că nu am avut suficient  timp pentru a ne adapta la lumea industrială modernă,  dar și de la ideea că am fi mai sănătoși și mai fericiți dacă am trăi mai mult ca strămoșii noștri.

Este adevărat că nu am evoluat îndeajuns de repede pentru a face față vieții moderne ?

Într-o oarecare măsură este adevărat. De exemplu, corpurile noastre nu sunt făcute să stea la computer toată ziua. Pentru că oamenii au evoluat într-un mediu în care nu stăteau chirciți deasupra computerelor, petrecându-și astfel aproape tot timpul, această deprindere va avea acum efecte nocive asupra noastră. Dar lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Faptul că suntem bipezi afectează destul de mult scheletul uman. Ar trebui oare să ne dorim să fim patrupezi ? Nu are niciun sens.

Ce a dat naștere acestei tendințe de a idealiza felul de viață al oamenilor din vechime ?

Există o caricatură care arată că organismele evoluează până ajung la un punct în care sunt perfect adaptate la mediu, apoi respiră ușurate și se opresc. Tot ceea ce se întâmplă după aceea este dezastruos. Așa că a apărut acum această atitudine pe care o putem numi ”paleo-nostalgia” – ideea că ne era mai bine înainte de apariția agriculturii sau de cea a civilizației și a revoluției industriale.  Nu înseamnă că s-a diminuat îmbunătățirea calității vieții. Dar ne este de ajutor și devine totul mai clar dacă observăm că toate organismele evoluează în mod constant. Nu a existat niciun moment în trecutul nostru când s-ar putea spune că am fost adaptați perfect la mediu. Nu resping ideea că trebuie să studiem patrimoniul nostru evolutiv ca să ne gândim la ce este mai bine  și mai  înțelept pentru sănătatea noastră. Dar problemele pot apărea  dacă începem în mod ciudat să  analizăm  doar parțial  toate acestea.

Sunt paleo-dietele, care de obicei implică un consum ridicat de carne și evitarea cerealelor și a produselor lactate, exemple pentru acest tip de opțiune parțială?

Susținerea acestor diete se bazează pe ideea că oamenii aveau un anumit mod de alimentație acum 100.000 sau 15.000 de ani – perioada din trecut la care oamenii doresc să revină, variază. Cred că toată lumea este de acord că noi am evoluat mâncând anumite lucruri și că ne vom îmbolnăvi cu siguranță dacă consumăm Coca Cola dietetică și chipsuri. Dar lucrurile se complică dacă întreprindem o analiză detaliată. Ar trebui să mâncăm mai multă sau mai puțină carne? Este bine să consumăm produse lactate?

Cât de mult cunoaștem despre dietele  oamenilor străvechi?

Nu știm exact ce mâncau. Se pare că mâncau mai mult amidon și carbohidrați decât s-a crezut inițial. De asemenea, se mâncau lucruri diferite în părți diferite ale lumii. Așa că este dificil să propunem acea dietă perfectă pe care ar trebui să o respecte toată lumea. Mai mult decât atât, genele noastre s-au schimbat în ultimii 10.000 de ani. Persistența lactazei – capacitatea adulților de a digera laptele la maturitate – este o dovadă. Genele noastre s-au schimbat extrem de rapid, astfel încât cel puțin unele populații pot digera laptele la maturitate. Și la fel ca și  în cazul lactozei, se pare că populațiile care consumă mult amidon au mai multe gene cu capacitate de digerare a acestuia. Toate acestea sugerează că evoluția are loc tot timpul și cu mult mai repede decât credem noi.

Deci este posibil să mâncăm precum strămoșii noștri?

Este foarte dificil să încercăm să imităm ce mâncau oamenii acum 10.000 sau 100.000 de ani. Hrana noastră s-a schimbat  într-atât de mult încât fiecare articol dintr-un supermarket este diferit din punct de vedere genetic de echivalentul său preistoric.  Modificarea alimentelor pentru ca acestea să devină mai gustoase și mai digerabile, este una dintre preocupările principale ale umanității. Eu nu sunt împotriva paleo-dietei. Este evident că o mulțime de oameni care mănâncă în acest fel sunt fericiți cu ea și se simt mai sănătoși. E aproape sigur că o astfel de dietă este mult mai bună decât consumul de mâncare nesănătoasă. Dar mi se pare că deciziile despre ce e bine și ce nu pentru organismul nostru trebuie să se bazeze pe date și nu doar pe încercarea de a mânca ceea ce mânca omenirea cu zeci de mii de ani în urmă.

Credeți că apariția acestui tip de dietă este o reacție la cultura hranei nesănătoase, numită generic și ”junk food” ?

În mod ironic, una dintre cele mai mari probleme ale lumii noastre dezvoltate este chiar abundența de hrană bogată în calorii. Există foarte multe cercetări privind ”genotipul cumpătat” – ideea că strămoșii noștri au evoluat pentru a face față atât exploziei cât și falimentului bunurilor alimentare. Dacă sunteți adepții abundenței, aceasta va avea consecințe neașteptate pentru sănătatea voastră.  Acesta este un bun exemplu despre cum trebuie să luăm în considerare patrimoniul nostru evolutiv când ne gândim la mâncare și la modul în care aceasta afectează fiziologia noastră. Dar asta e cu totul altceva decât să spunem că ar trebui să mâncăm exact ca strămoșii noștri.

Ce părere ai despre regimurile de fitness, care susțin exercițiile de tipul vânător-culegător?

Există oameni care susțin că strămoșii noștri alergau pe perioade scurte dar constante, fugărind un prădător sau urmărind prada. Ca urmare, ei susțin antrenamentele scurte dar intense. Dar există de asemenea dovezi convingătoare că strămoșii noștri puteau alerga și pe distanțe tip maraton și acești alergători erau selectați pentru ceea se numește vânătoarea persistentă, pe parcursul căreia prada era urmărită până se prăbușea la pământ, epuizată.

La fel ca și în privința hranei, mie cel mai interesant mi se pare nu să încerci să modelezi exercițiile de fitness după ce făceau strămoșii noștri, pentru că probabil nici nu vom  cunoaște vreodată exact comportamentul acestora, ci să încercăm în schimb să folosim acele date de care dispunem ca un punct de plecare și să dezvoltăm idei noi despre care ar fi cele mai potrivite exerciții fizice, aici și acum. Ideea este să ne inspirăm din trecut și nu să ne lăsăm constrânși de acesta.

Ce părere ai despre concepția potrivit căreia o mulțime de boli apar din cauza nepotrivirii dintre genele noastre și stilul modern de viață?

Aceasta este ideea așa numitei ”boli a civilizației”. A crescut enorm rata diabetului de tip 2  și a tulburărilor de autoimunitate. Sunt multe boli care au apărut doar în ultimele câteva secole și se pare că apar în rândul oamenilor care  trăiesc în cele mai bune condiții din lume. Sunt boli transmisibile, precum pojarul, care apare numai când oamenii se află în grupuri de o anumită mărime. Din această cauză ai putea spune că ar trebui să trăim în sate mici ca să nu ne îmbolnăvim de pojar. Dar după părerea mea cea mai bună soluție este vaccinul contra pojarului.

Deci ești de părere că s-ar putea exagera prea mult cu acest concept al  ”bolii civilizației”?

Da. S-a discutat mult despre cancer ca fiind un flagel modern, dar nu există date științifice care să vină în sprijinul acestei afirmații. Se pare că vestigiile antice demonstrează aceeași incidență a cancerului ca și acum, cu excepția cancerului la plămâni. Acesta este legat de consumul de tutun, care evident este mult mai modern. Dar în general datele nu sprijină ideea că nu a existat cancerul înainte ca noi să începem această oribilă viață modernă.

Crezi că genul de nostalgie care generează aceste tendințe poate fi dăunător?

Dăunător este atunci când interpretezi greșit felul în care funcționează evoluția și ajungi să te îngrijorezi că oamenii nu obișnuiau să se comporte în felul X și că nici noi nu trebuie să facem asta în prezent.  Aproape toate trăsăturile sunt un compromis. Persoanele cu picioare lungi aveau șanse mai mari de supraviețuire, deoarece puteau  fugi de prădători. Dar , totodată, înghețau mai repede, pentru că pierdeau mai multă căldură prin picioarele lor. Avantajul sau dezavantajul depinde de mediul în care vă aflați acum.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului should-we-aim-to-live-like-cavemen, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu

SocButtons v1.5
09/04/2013

Curioasa viaţă a celor ce nu simt frica

Unor oameni nu le este teamă de nimic. Înţelegerea motivului acestui fel de a fi ar putea explica modul în care noi, ceilalţi, procesăm frica. În primii 6 ani de la prima întâlnire, Justin Feinstein nu a găsit nimic cu care să o sperie pe femeia cunoscută drept "SM".

 

 

 

 

Nu era ca şi cum nu ar fi încercat. O invitase la filme cum ar fi The Blair Witch Project, Arachnophobia, The Shining şi Silence of the Lambs, dar niciunul nu-i provocase nici măcar o urmă de teamă. El apoi a dus-o la un magazin de animale exotice unde, fără a fi provocată, ea s-a apropiat de un terariu pentru şerpi şi şi-a introdus mâna pentru a apuca un şarpe. Ea chiar a întins limba unui şarpe şi a declarat, “Este atât de fain!” SM s-a apropiat de animale cu atât de puţină grijă, încât un asistent din magazin a trebuit să intervină pentru a o opri din a mângâia o tarantulă.

Apoi, Feinstein a dus-o la Waverly Hills Sanatorium din Louisville, Kentucky – o casă bântuită care atrage mulţi turişti, considerată a fi “unul din cele mai înfricoşătoare locuri de pe Pământ”. Din nou, nimic nu a speriat-o. În timp ce alţi participanţi la tur erau speriaţi sau ţipau la sunetele ciudate, muzica înfiorătoare sau la scenele stranii puse în scenă de actori costumaţi ca criminali, monştri şi fantome, SM zâmbea şi râdea. Ca o întorsătură ironică, ea a reuşit să sperie unul dintre “monştri” atunci când a încercat să-i atingă capul – numai ca să afle cum se simte, a explicat ea, mai târziu.

Misiunea lui Feinstein de a o speria pe SM ar putea suna ca farsele unui frate răutăcios, dar, într-adevăr, ea are un scop serios. El este neuropsiholog clinic la California Institute of Technology din Pasadena şi crede că prin studierea lui SM, precum şi a altor câţiva oameni cu o lipsă similară a fricii, ar putea ajuta la definirea căii spre o mai bună înţelegere a modului în care creierul procesează teama. În mod ciudat, teoria lui Feinstein a luat contur atunci când a reuşit, într-un final, să o sperie pe SM. Pe viitor, acest studiu ar putea conduce la descoperirea unor tratamente pentru tulburarea de stres posttraumatic.

SM a atras pentru prima dată atenţia oamenilor de ştiinţă atunci când a sosit la laboratorul de neurologie al lui Daniel Tranel, de la Universitatea Iowa, la mijlocul anilor 1980. Tocmai fusese diagnosticată cu boala Urbach-Wiethe, o condiţie genetică atât de rară încât mai puţin de 300 de cazuri au fost identificate. Simptomele sale include leziuni ale pielii şi o constituire a depozitelor de calciu în creier. În cazul lui SM, boala distrusese regiunea amygdalei din fiecare emisferă cerebrală.

“Prezenţa unei leziuni atât de localizate este rară”, spune Daniel Kennedy, neurolog la Universitatea Indiana din Bloomington. “Ea este unul din numai câteva zeci de cazuri cunoscute.” Observând această vătămare atât de restrânsă, Tranel şi-a dat seama că condiţia lui SM ar putea oferi o oportunitate unică pentru a înţelege rolul acestei regiuni a creierului.

Amygdala a fost considerată pentru mult timp ca jucând un rol important în procesarea emoţiilor, în special frica, deşi rolul său exact este necunoscut. Studiile de imagistică a creierului au arătat activitatea amygdalei în timpul experienţei fricii, dar “studiile acestea nu îţi pot spune dacă amygdala este absolut necesară pentru această experienţă”, spune Mike Koenigs, neurobiolog la Universitatea Wisconsin-Madison. Este posibil, spune el, ca activitatea amygdalei să fie un rezultat al proceselor din alte structuri ale creierului, fără a fi esenţială pentru emoţii.

Experienţa lui SM pare că ar nega această posibilitate, având în vedere faptul că sentimentul fricii a dispărut din viaţa ei curând după debutul leziunilor sale cerebrale (pentru mai multe detalii, vezi “Imagini ale unei vieţi trăite fără frică”, de mai jos). În plus, restul paletei sale emoţionale este intact, lucru care sugerează faptul că amygdala nu reprezintă centrul tuturor emoţiilor noastre, cum propuneau unii oameni de ştiinţă. “Ea nu este insensibilă din niciun punct de vedere”, spune Feinstein.

Într-adevăr, personalitatea sa plină de viaţă revelează o imagine mult mai nuanţată a responsabilităţilor amygdalei în vieţile noastre de zi cu zi. Unele dintre aceste descoperiri au venit ca urmare a relaţiilor ei cu ceilalţi oameni. “Ea este foarte socială şi ai putea chiar s-o încadrezi în categoria vânătorilor de senzaţii”, spune Feinstein. Naotsugu Tsuchiya, neurolog la Universitatea Monash din Melbourne, Australia, este de acord. El îşi aminteşte că a vorbit odată cu SM la un restaurant, în timp ce lucra la Caltech. Ei i-a plăcut să vorbească cu ospătarul în timpul scurtei lor întâlniri şi, a doua zi, a dorit să mănânce în acelaşi loc. Atunci când s-au întors acolo, ea a devenit vizibil fericită atunci când l-a văzut pe ospătar şi a fost extrem de amabilă faţă de el.

Apăsând frânele

O astfel de deschidere ar părea a fi o virtute, dar în alte situaţii ea sugerează că SM nu poate citi indiciile subtile care pe cei mai mulţi dintre noi ne-ar face sa fim reticenţi. Acest lucru este adevărat în mod particular atunci când avem de-a face cu personaje dubioase. “Oamenii pe care tu şi eu i-am identifica ca fiind nedemni de încredere, ea i-ar identifica ca fiind mult mai demni de încredere”, spune Kennedy. “Ea are o tendinţă în ceea ce priveşte încrederea în oameni şi dorinţa de a se apropia de ei.” Toate aceste lucruri ar sugera faptul că amygdala se ocupă nu numai cu pericolele imediate pentru viaţa noastră, ci şi cu semnalele mai ascunse care ne-ar putea modifica comportamentul social.

Kennedy a testat recent în laborator deschiderea lui SM prin examinarea sentimentului său de spaţiu personal. El i-a cerut unei femei să se apropie încet de SM, care trebuia să semnalizeze distanţa la care ea se simţea cel mai mult în largul ei. Distanţa ei preferată faţă de altă persoană a fost de 0.34 metri, aproape jumătate din distanţa aleasă de ceilalţi voluntari (Nature Neuroscience, vol 12, p 1226). “Tu ai această reacţie fiziologică atunci când cineva vine prea aproape şi îţi invadează spaţiul personal, iar amygdala ta ajută la crearea acestui spaţiu”, spune Kennedy. “Este asemănătoare frânelor de la maşină – ea ajută la protecţia noastră prin furnizarea abilităţii de a ne stabili distanţa.”

Indicii suplimentari ale funcţiilor amygdalei au provenit din incapacitatea lui SM de a citi indiciile subtile ale anumitor expresii faciale. Din nou, deficitul era foarte selectiv – ea putea să recunoască bucuria sau tristeţea, dar lupta pentru a identifica teama. Iniţial, cercetătorii au crezut că abilitatea sa de recunoaştere a emoţiei fusese complet pierdută, dar experimentele recente ale lui Tsuchiya au arătat că ea păstrează o reacţie inconştientă de scurtă durată. El i-a arătat lui SM o serie de feţe speriate sau furioase, sau scene periculoase apropiate de un stimul neutru, prezentându-le pe fiecare în parte timp de doar 40 de milisecunde – prea repede pentru a fi procesate în mod conştient. De fiecare dată, SM a fost rugată să apese un buton pe cât de repede putea pentru a alege care faţă indica mai multă frică sau furie sau care scenă îi părea a fi mai periculoasă. În mod surprinzător, performanţa ei a fost complet normală şi numai când i-a fost acordat timp nelimitat pentru a decide, performanţa ei a scăzut dramatic (Nature Neuroscience, vol 12, p 1224).

Cercetand încă şi mai în adânc, Kennedy a descoperit că problema consta în modul în care creierul îi controlează privirea. Atunci când este lăsată în voia ei, SM nu priveşte în mod normal în ochii cuiva, care oferă cele mai sigure semnale ale fricii. “Ei se lărgesc şi obţii o mare cantitate de alb în ochi – este o modalitate foarte clară pentru a distinge frica”, spune el. Atunci când experimentul a fost aranjat astfel încât privirea ei să se centreze direct pe ochi, performanţa ei s-a îmbunătăţit în mod dramatic (Neuropsychologia, vol 48, p 3392).

Astfel de diferenţe sugerează că amygdala are un rol mult mai complex decât cel al unui simplu “detector de pericol”, după cum spuneau unele teorii. În schimb, recunoaşterea iniţială pare a avea loc în alte regiuni, aflate sub radarul nostru conştient şi numai atunci când am înregistrat pericolul în inconştientul nostru, amygdala ne orientează atenţia spre culegerea de informaţii critice – în acest caz, ochii – şi evaluează pericolul apropiat.

Acest pas evaluator ar putea fi esenţial pentru abilitatea de a experimenta frica. Fără el, creierul lui SM interpretează greşit indiciile inconştiente care semnalizează pericol – ele ar putea încă provoca o stare de excitare, dar fără evaluarea situaţiei din partea amygdalei, acesta creează un sentiment de excitare în locul unuia de teamă. Acest lucru ar putea explica curiozitatea lui SM în timpul călătoriilor sale la casa bântuită şi la magazinele de animale exotice. În loc de a se comporta în mod indiferent, ea a fost fascinată de întâmplări care i-ar fi speriat pe cei mai mulţi oameni.

Cel puţin, aşa stăteau lucrurile înainte de ultima descoperire a lui Feinstein, atunci când el a reuşit, într-un final, s-o sperie pe SM. Ei i s-a alăturat, în cadrul studiului, “AM” şi “BG”, o pereche de gemeni identici care prezentau aceeaşi condiţie medicală şi leziuni similare ale amygdalei. Apelând la o metodă cunoscută pentru studiul panicii, Feinstein a cerut grupului să poarte o mască care furnizează o doză mică de aer care conţine 35 la sută dioxid de carbon. “Majoritatea oamenilor sănătoşi care fac acest lucru experimentează o modificare imediată a fiziologiei lor”, spune Feinstein. Simptomele raportate în mod curent includ dispnee, ritm cardiac accelerat, transpiraţie pe piele şi o durere de cap minoră. Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare şi aproape un sfert dintre oameni reacţionează cu sentimente de panica.

Spre surprinderea lui Feinstein, toţi cei trei subiecţi cu leziuni ale amygdalei au experimentat un dramatic atac de panică (New Scientist, 9 februarie, p 19). SM a strigat, “Ajutaţi-mă” şi şi-a dus mâinile la mască, făcând gesturi către cercetători pentru a-i fi scoasă. Atunci când a fost întrebată ce a simţit, ea a răspuns: “Panică în cea mai mare parte, pentru că nu ştiam ce naiba se întâmplă.” A fost prima dată când ea a experimentat frica de la debutul bolii sale.

Două tipuri de frică

Şi ceilalţi doi voluntari cu probleme ale amygdalei au avut reacţii similare. AM s-a strâmbat şi şi-a strâns mâna stângă în pumn atunci când încerca să scape de mască. Ea a raportat că a resimţit “o frică puternică de sufocare” şi a spus că a fost cea mai mare frică pe care a experimentat-o vreodată – ea credea că ar putea să moară. BG, între timp, încerca să ia aer şi şi-a scos forţat masca de pe faţă. Şi ea le-a spus cercetătorilor că s-a gândit că ar putea să moară dacă experimentul continua şi a spus că panica pe care ea a resimţit-o a fost “total nouă”.

Iniţial, rezultatele păreau a contrazice tot ceea ce Feinstein credea că ştie despre funcţiile amygdalei. Cum putea cineva lipsit de această structură să simtă, din senin, frica? “Aceasta m-a aruncat un pic într-o buclă”, spune el. “Atât de mult din cercetarea noastră din ultimele câteva decenii se centrase pe amygdală ca structură chintesenţială pentru frică.”

După un pic de gândire mai atentă, totuşi, el a început să înţeleagă modul în care ultimele descoperiri s-ar putea racorda cu teoriile sale precedente. Feinstein sugerează că creierul procesează pericolele interne, cum ar fi astmul sau un atac cardiac, în mod diferit de cele externe. “Este un strat primar, o forma de frică de bază”, spune el. Acest lucru are sens, având în vedere că nivelurile înalte de dioxid de carbon modifică aciditatea sângelui, care apoi provoacă o cascadă de reacţii în creier. Activitatea neuronală rezultată este atât de extinsă încât poate crea un sentiment de panică fără a mai lua în considerare amygdala, a cărei sarcină principală pare a fi să evalueze pericolele din mediul nostru înconjurător şi sa ne direcţioneze în concordanţă comportamentul.

“Are sens că ceva cum e dioxidul de carbon poate activa şi alte circuite în afara amygdalei”, spune Cornelius Gross de la European Molecular Biology Laboratory din Monterotondo, Italia. El atrage atenţia asupra unor părţi din hipotalamus şi a regiunii peri-apeductale cenuşii (PAG) din creier, ca posibili candidaţi.

Într-adevăr, voluntarii “fără frică” ar fi putut reacţiona atât de puternic la experimentul cu dioxidul de carbon, precis pentru că lor le lipsea abilitatea de a interpreta contextul situaţiei. Deşi şi alţi participanţi au resimţit senzaţiile neplăcute care semnalizează debutul sufocării, celelalte simţuri le spuneau că cercetătorii nu ar lăsa să se întâmple acest lucru, scăzându-le astfel sentimentul de panică. În lipsa amygdalei, care să poată evalua aceste indicii externe, totuşi, SM, AM şi BG nu au putut calibra senzaţiile interne cu semnalele de siguranţă din jurul lor şi, astfel, nu au putut găsi niciun sprijin pentru a-şi calma teama.

Anticiparea pericolului

Rolul amygdalei în evaluarea pericolului ar putea arunca lumină asupra unei alte descoperiri enigmatice ale aceluiaşi experiment. Participanţii sănătoşi de obicei dezvoltă un răspuns anticipat înainte de repetarea unui test – schimbări rapide în tiparele de transpiraţie şi o mică creştere a tensiunii cardiace. Prin contrast, voluntarii diagnosticaţi cu boala Urbach-Wiethe nu au prezentat niciun semn de anticipaţie atunci când ei s-au apropiat de aparat pentru a doua oară, deşi îşi puteau aminti clar panica pe care o experimentaseră la vizita precedentă. Deci, se pare că amygdala este necesară pentru activarea experienţelor de teamă atunci când evaluăm o situaţie curentă.

În afara dezvoltării înţelegerii noastre a acestei regiuni cerebrale misterioase, aceste rezultate ar putea să-i ajute într-o zi pe oamenii care resimt un volum ieşit din comun de anxietate. Koenigs a studiat veterani ai războiului din Vietnam, care fuseseră răniţi în timpul luptelor. Într-un studiu a 200 de veterani care aveau leziuni cerebrale, jumătate experimentaseră tulburarea de stres posttraumatic. Totuşi, niciunul dintre cei cu leziuni ale amygdalei nu dezvoltase această condiţie.

“Noi ştim că amygdala este uneori hiperactivă în cazul oamenilor care prezintă tulburări legate de frică şi anxietate”, spune Koenigs. Cercetarea sa implică faptul că o amygdală funcţională ar putea fi necesară pentru dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic, deşi el avertizează că este încă prea devreme pentru a şti cu siguranţă. “Aceasta este o zona activă, în curs de cercetare”, spune el. Speranţa este că cercetătorii ar putea dezvolta medicamente sau alte instrumente pentru alterarea răspunsului amygdalei şi pentru reducerea simptoamelor acestor condiţii.

Chiar şi aşa, cercetătorii vor trebui să păşească cu grijă, spune Feinstein – distrugerea amygdalei nu va fi o soluţie, după cum ilustrează SM. Lipsa unui sentiment al pericolului a făcut-o vulnerabilă la tâlhari, iar dificultatea pe care o are în descifrarea semnalelor sociale înseamnă că ea se chinuie să dezvolte relaţii sociale pe termen lung.

O viaţă lipsită de frică ar putea părea a fi un extaz, dar atunci când Feinstein a întrebat-o pe SM ce ar spune cuiva care ar dori să fie ca ea, opinia ei a fost una clară: “Nu i-aş dori asta nimănui.”

Imagini ale unei vieţi trăite fără frică

SM a trăit aproape toată viaţa fără abilitatea de a resimţi frica, dar ea are câteva amintiri îndepărtate a resimţirii unei frici atunci când era copil, înainte ca condiţia ei moştenită să-i distrugă amygdala şi astfel şi emoţia. La un moment dat, ea mergea printr-un cimitir atunci când fratele ei a sărit înspre ea din spatele unui copac şi ea a fugit strigând. Într-o altă ocazie, un doberman care aparţinea unui prieten de familie a încolţit-o pe SM şi a mârâit la ea cu răutate. “Îmi pot aminti cum stomacul mi s-a strâns. Îmi era frică să mă mişc”, spune ea. “Aceasta a fost singura dată când mi-a fost, cu adevărat, frică. Foarte frică.”

Chiar şi aşa, le-a luat mulţi ani cercetătorilor pentru a găsi situaţii în care SM putea experimenta frica ca adult (vezi articolul principal). Într-adevăr, fiul ei nu-şi poate aminti nicio ocazie în care lui SM să-i fi fost frică. El îşi aminteşte de o situaţie în care un şarpe enorm se întinsese pe drumul din faţa casei lor. Fără a clipi, SM a luat animalul cu mâinile goale şi l-a pus pe iarbă, de unde acesta putea pleca pe furiş. În mod surprinzător, ea pare a prezenta puţin discernământ în ceea ce priveşte propriul comportament extraordinar. “Ea îmi spunea mai mereu cât de mult îi este teamă de şerpi şi lucruri de genul şi apoi, din senin, nu îi mai este frică de ei. Eu m-am gândit că acest lucru este ciudat”, a declarat fiul ei unei echipe de cercetători care îl includea pe Justin Feinstein de la California Institute of Technology.

Oamenii au profitat uneori de această natură fără frică, lucru care i-a pus viaţa în pericol în mai mult de o ocazie.

Într-o noapte, când SM avea 30 de ani, ea mergea înspre casă, singură, printr-un parc în care un bărbat, pe care ea l-a descris mai târziu ca fiind “drogat”, stătea pe o bancă. Bărbatul a strigat-o şi i-a făcut semn să se ducă la el. Fără ezitare, ea a mers înspre el şi, atunci când ea a ajuns destul de aproape, străinul s-a ridicat, a prins-o de rochie şi i-a pus un cuţit la gât, ameninţând că o taie. SM nu a clipit. Fără teamă, i-a spus: “Dacă vrei să mă omori, va trebui să treci printre îngerii lui Dumnezeu mai întâi.” Omul şi-a tras mâna şi SM s-a îndepărtat în linişte. A doua zi, ea a parcurs acelaşi drum fără nicio urmă de anxietate.

Nu este ca şi cum SM nu ar fi conştientă de pericolele de zi cu zi şi de modul de a le evita. “Ea este capabilă sa înveţe despre frică pe baza unor reguli”, spune Feinstein. Aceasta este în special adevărat pentru evitarea unor riscuri de rutină – ea niciodată nu traversează o stradă, înainte de a se uita în ambele părţi mai întâi, de exemplu.

În afara de lupta pentru detectarea pericolelor directe la viaţa ei, SM are, de asemenea, probleme în perceperea riscurilor din situaţiile sociale, lucru care o transformă într-o ţintă uşoară pentru escrocii de pe internet şi, în plus, ea a avut puţine prietenii pe termen lung.

În astfel de circumstanţe precare, vizitele sale frecvente la laborator îi oferă o ancoră de stabilitate. “Singura relaţie care nu a dezamăgit-o a fost relaţia ei cu laboratorul nostru de cercetare”, spune Feinstein. “Este ceva care mă preocupă destul de mult.” El resimte un sentiment de responsabilitate pentru SM, având în vedere contribuţia ei la dezvoltarea cercetării lui. “După cum văd eu situaţia, eu sunt studentul şi ea este profesorul”, spune el.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului the-curious-lives-of-the-people-who-feel-no-fear, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
07/04/2013

Noua apocalipsă: rezistenţa la antibiotice

De ce nu sunt aduse pe piaţă noi antibiotice, având în vedere că supermicrobii îşi fac de cap? Rezistenţa la antibiotice reprezintă un pericol apocaliptic pentru sănătatea umană. Avem de înfruntat "coşmarul bacterian" şi, pe moment, pierdem "războiul".

 

 

 

 

Un astfel de limbaj, în declaraţii acordate în săptămânile trecute de autorităţi medicale de top din Marea Britanie şi Statele Unite – în mod normal foarte rezervate în exprimare – reflectă enormitatea situaţiei cu care ei simt că trebuie să ne confruntăm acum.

În fapt, situaţia noastră este încă şi mai gravă decât sugerează aceste cuvinte, bacteriile rezistente la antibiotice fiind în afara oricărui control în unele regiuni. În plus, New Scientist poate revela faptul că noi medicamente eficiente ar putea deja exista – dar sunt blocate în fazele finale ale dezvoltării pentru că nu pot depăşi blocajele economice şi de reglementare.

Rezistenţa la antibiotice s-a dezvoltat de ceva timp în cazul bacteriei care provoacă tuberculoza şi în cazul unor “supermicrobi” cum ar fi Staphylococcus aureus, rezistent la meticilină (MRSA). Mai puţin cunoscute sunt microorganismele din familia Enterobacteriaceae, bacterii puternice aflate în intestine care includ mai comuna Escherichia coli, care poate provoca infecţii severe. Din ce în ce mai mult, ele prezintă gene care dezactivează cele mai multe antibiotice – numai cele numite carbapeneme le mai pot ucide pe moment.

Totuşi, Enterbacteriaceae rezistente la carbapeneme (CRE) apar din ce în ce mai mult. Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CDC) din Statele Unite au informat recent că 4 la sută din infecţiile provocate de Enterobacteriaceae în Statele Unite – şi o zecime din toate infecţiile provocate de un membru al acestei familii, numit Klebsiella – sunt acum rezistente la carbapeneme.

În mod îngrijorător, aceasta reprezintă o creştere de 400 la sută în ultimul deceniu. CRE sunt, de asemenea, şi de 2 ori mai letale decât rudele lor nonrezistente – 40 la sută din infecţiile sanguine cu CRE sunt mortale – şi ele prezintă gene pentru rezistenţa şi la multe alte tipuri de antibiotice. Încă şi mai grav, niciun alt nou antibiotic, care funcţionează împotriva CRE, nu este de aşteptat să apară pe piaţă.

“Vestea bună este că încă avem timp să oprim CRE”, spune Tom Frieden, şeful CDC. Măsurile de curăţenie riguroase pot opri răspândirea bacteriilor în spitale, locul în care se petrec cele mai multe infectări în Statele Unite. Dar această situaţie s-ar putea să nu fie de lungă durată; acesta a fost cazul în alte părţi (vezi “În libertate şi în afara oricărui control”, de mai jos).

Cazurile de infecţii cu CRE în Marea Britanie au crescut de la 17 în 2008 la 799 anul trecut – puţin mai mult decât în Statele Unite şi în cazul unei populaţii de 5 ori mai mică. În plus, unele cazuri apar în afara spitalelor.

În Grecia, 68 la sută din infecţiile cu Klebsiella testate în 2011 erau rezistente la carbapeneme. Această ţară a raportat şi unele cazuri de E.coli, care produce multe infecţii ale vezicii urinare care sunt rezistente la carbapeneme.

Situaţia Greciei nu este nici pe departe una accidentală. Această ţară prezintă cea mai mare rată de folosire a antibioticelor din Uniunea Europeană – şi cu cât sunt folosite mai multe antibiotice, cu atât bacteriile mai rezistente la acestea au un avantaj evolutiv. CRE s-ar putea răspândi acolo din Asia, în care antibioticele nu sunt supuse unui control. “Tu poţi obţine orice antibiotic destul de uşor în farmacii [fără a avea nevoie de o prescripţie medicală]”, inclusiv carbapeneme, spune Danilo Lo Fo Wong de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care doreşte să studieze CRE în Asia Centrală. Stuart Levy de la Universitatea Tufts din Boston, Massachusetts, a descoperit un gen de bacterie, originară din China, care prezintă 4 noi mutaţii pentru rezistenţa la carbapeneme.

Avem nevoie de noi medicamente pentru a învinge aceste bacterii. Totuşi, nu este nimic iminent, avertizează Frieden. Aceasta se datorează faptului că antibioticele existente deja atacă cele mai evidente puncte slabe ale bacteriilor, spune Brad Spellberg de la Universitatea California, Los Angeles.

Oricum, noi antibiotice sunt descoperite. Levy are un astfel de antibiotic care “a trecut testele de siguranţă în urmă cu 10 ani”. Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Genoa, Italia, a descoperit că 6 noi antibiotice eficiente împotriva Enterobacteriaceae rezistente la medicamente erau în fazele timpurii de testare. Anul trecut, Biomedical Advanced Research and Development Authority din Statele Unite a finanţat dezvoltarea încă unui astfel de antibiotic.

Totuşi, nimeni nu a reuşit să atragă finanţarea industriei farmaceutice pentru testele finale scumpe, necesare pentru stabilirea eficienţei unui medicament, care implică mai multe mii de persoane. Spellberg a lucrat la un astfel de medicament până în 2010, atunci când compania de medicamente Pfizer, cu sediul în SUA, care finanţase cercetarea, pur şi simplu şi-a închis departamentul de antibiotice – în acel moment cel mai mare din lume. “Ei aveau o rezervă foarte mare de medicamente. Este neclar dacă vreunul dintre acestea va vedea vreodată lumina zilei”, spune el.

Citiţi şi: Sunt utile antibioticele împotriva viruşilor?

Opt companii mari au abandonat cercetarea antibioticelor din 1990; numai trei astfel de companii le mai produc. Pur şi simplu nu există destui bani în acest domeniu, spune Chip Chambers de la Universitatea California, San Francisco. Spre deosebire de pastilele pentru boli cronice cum ar fi problemele de inimă, antibioticele sunt luate pentru o perioadă limitată de timp. În plus, orice nou medicament care ucide bacteriile rezistente va fi folosit în mod deliberat într-o cantitate cât mai mică posibil pentru a opri dezvoltarea rezistenţei la el.

Exista încă şi un alt paradox: nu există destui oameni cu infecţii CRE similare care să fie eligibili pentru testările clinice. “Dacă aşteptăm până la momentul în care vom putea testa numărul adecvat de pacienţi, atunci epidemia ar putea sosi înainte ca o terapie să fie pregătită”, avertizează John Rex, şeful departamentului pentru boli infecţioase de la gigantul farmaceutic britanic AstraZeneca.

Agenţiile de reglementare din Statele Unite şi Marea Britanie încearcă să găsească o ieşire din impas. O parte a programului “New Drugs for Bad Bugs”, finanţat de către Comisia Europeană, lansat în acest an, are ca obiectiv crearea unor noi modalităţi pentru introducerea antibioticelor pe piaţă. Două medicamente active împotriva MRSA au început să fie testate în cadrul acestui program.

Congresul Statelor Unite ar putea lua în considerare, în scurt timp, o măsură care permite noilor antibiotice să fie aprobate după o procedură mai simplă de testare. O astfel de modificare, care este în stadiul de draft în cadrul European Medicines Agency, în teorie, va face ca noile medicamente să fie mai riscante – dar este un risc care merită să fie asumat dacă sunt folosite numai acolo unde nu există o altă alternativă, spune Robert Guidos de la Infectious Diseases Society of America.

Chiar dacă dezvoltarea de noi medicamente este repornită, “noi avem în vedere 10 până la 15 ani în care nu vor exista medicamente pentru tratarea multora dintre aceste infecţii”, spune Chambers. “Este ca şi cum ne-am afla din nou în era pre-antibiotică”, avertizează Mark Toleman de la Universitatea Cardiff, Marea Britanie. Atunci, oamenii mureau în mod curent de ceea ce în prezent considerăm a fi doar infecţii bacteriene minore. Nu este o eră pe care am dori s-o vedem din nou.

Citiţi şi: Cum funcţionează antibioticele

În libertate şi în afara oricărui control

Procentul de bacterii rezistente la carbapeneme este în creştere în Statele Unite, deşi epidemiologii speră să controleze microbii prin izolarea purtătorilor. Dar carantina nu mai reprezintă o opţiune în alte părţi.

Enterobacteriaceae rezistente la carbapeneme (CRE) – bacterii intestinale cauzatoare de boli – sunt deja în libertate în Asia. Europenii care au călătorit în India pentru o operaţie au adus acasă o CRE, numită NDM-1, în 2009. În ţările cu un sistem sanitar deficitar, bacteriile intestinale rezistente, apărute în spitale, se pot răspândi pe scară largă. În 2011, Mark Toleman de la Universitatea Cardiff, Marea Britanie, a descoperit CRE în bălţile de pe străzile din Delhi, India. CRE a fost descoperită de atunci în probele de apă din Pakistan şi Bangladesh.

Toleman are de gând să caute CRE în sistemul de canalizare din Marea Britanie. El se teme că, odată ce CRE pătrunde în mediu, aceasta poate persista acolo. Chiar şi nivelurile reduse de antibiotice – excretate de oameni şi animale – favorizează supravieţuirea bacteriilor rezistente în solul şi apa în care ajung medicamentele.

Microbii rezistenţi pot muri dacă antibioticul la care sunt rezistenţi nu este prezent pentru a le oferi un avantaj competitiv. Carbapenemele sunt deseori găsite în mediu, dar CRE rezistă şi la alte antibiotice, de asemenea, astfel încât pot supravieţui acolo unde unul dintre acestea este prezent, spune Toleman. Odată ce ele scapă, ar putea fi imposibil de ţinut sub control.

Militanţii doresc ca fermierii din Statele Unite să divulge cantitatea de antibiotice pe care o folosesc pe animale, dar o iniţiativă pentru legalizarea unei astfel de măsuri a eşuat în Statele Unite, săptămâna trecută.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului antibiotic-resistance-an-apocalyptic-threat, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
04/04/2013

Materia întunecată. Din ce este creată?

Materia întunecată este Goliat-ul care se presupune că domină galaxia noastră. Dar s-ar putea să îl fi întâlnit deja pe David, ucigaşul său. Carlos Frenk ar putea fi acum mulţumit de faptul că nimeni nu îl mai consideră un trăznit, dar el nu a fost întotdeauna la fel de norocos.

 

 

 

”Când luam cuvântul la diverse conferinţe, oamenii aproape că aruncau cu roşii stricate în mine”, a spus Frenk.

Vina lui consta în faptul că era un susţinător fervent al ideii, pe atunci controversate – că cea mai mare parte din materia Universului constă dintr-o supă rece, densă şi invizibilă de ”materie întunecată”. În prezent toată lumea este convinsă cu tărie de acest lucru. Ori de câte ori se acumulează materie întunecată, aceasta este urmată cu uşurinţă de către materia normală, atrasă irezistibil de către covârşitoarea ei gravitate dominantă. Din această materie se formează stele şi apoi se nasc galaxii – străfulgerări slabe de lumină într-un imperiu  al întunericului.

Dar tocmai încrederea neştirbită cu care se fac acum aceste afirmaţii, a început să îl îngrijoreze pe Frenk: ”am realizat brusc că tinerii oameni de ştiinţă abordau materia întunecată  de la sine înţeles şi am fost absolut scandalizat”, a spus el. Punctul său de vedere are sens. Experimentele care şi-au propus să simuleze materia întunecată nu au produs nimic până în momentul de faţă, iar căutările privind fluxul de particule ale acesteia pe Pământ  a generat rezultate confuze şi contradictorii. Modelele propuse despre cum materia întunecată plămădeşte  cosmosul vizibil ezită între confirmări triumfătoare şi contradicţii abisale.

Eu însumi ca tânăr teoretician cosmolog, mă număr printre discipolii materiei întunecate. După părerea mea, sunt mult prea multe fenomene în Univers care nu s-ar putea explica fără existenţa acesteia. Dar  trebuie să fie o cale de ieșire din marile dileme. Materia întunecată într-adevăr există, este necesar doar  să regândim ideea că ea ar deţine tot controlul în cosmosul nostru presărat cu stele. 

Era aproape cu un deceniu în urmă când la cursul universitar de fizică mi s-a prezentat ideea că o parte de cinci şesimi a materiei din Univers este invizibilă. A fost iniţial invocată materia întunecată pentru a explica observaţiile din anii 1930 potrivit cărora clusterele de galaxii se rotesc prea rapid pentru cantitatea obişnuită de materie conţinută. În anii 1970 argumentul materiei întunecate a fost folosit, de asemenea, pentru a explica de ce galaxiile se rotesc prea repede, ca şi cum ar fi trase de un remorcher extragravitaţional suplimentar.  Chiar şi aşa, îmi amintesc că mă gândeam că explicaţiile s-ar putea baza şi pe magicul praf de stele al zânelor.

Dar experienţa m-a transformat într-un credincios adept al existenţei materiei întunecate. Felul în care galaxiile şi alte corpuri cereşti masive curbează lumina vine în sprijinul ideii că în cosmos există mult mai mult decât poate cuprinde ochiul omenesc. Modele de radiaţii ale microundelor cosmice, amurgul big bang-ului, dezvăluie materia Universului timpuriu angrenată într-o competiţie bine echilibrată între contracţia gravitaţională şi presiunile expansive într-un mod care confirmă în detalii uimitoare, teoria existenţei materiei întunecate. În propria mea cercetare cu privire la formarea galaxiilor, pentru a reproduce reţeaua  galaxiilor ca pe o imensă pânză de fire toarse şi răspândite peste tot cosmosul aveam nevoie de materia întunecată, exact aşa cum Frenk şi ceilalţi şi-au imaginat-o: o supă rece al cărei conţinut aproape că nu se mişcă.

Retragerea

Este îmbucurător faptul că fizica particulelor oferă de-a gata reţeta acestei supe. Teoria supersimetriei este un pas înapoi faţă de modelul standard cu privire la particule şi interacţiunile acestora. Ea oferă realităţii o oglindă matematică afirmând că fiecare particulă descoperită până în prezent are de obicei un partener mai greu decât ea. Unii dintre aceşti super-parteneri interacţionează slab cu particule masive, sau ceea ce numim WIMP (engl. laş, fricos). Acestea au masă (deci produc gravitate şi reacţionează la ea), dar nu interacţionează cu lumina (şi deci nu pot fi văzute). Numărul acestor particule care ar fi fost  create la Big Bang coincide  cu densitatea materiei întunecate dedusă din observaţiile cosmologice – o conjuncție fericită cunoscută uneori şi sub numele de miracolul WIMP.

Dar miracolele pot avea loc cu adevărat ? Niciun experiment de  producere a particulelor supersimetrice, nici  măcar experimentul cu acceleratorul de particule  Large Hadron Collider (LHC) de la CERN, lângă Geneva, Elveţia nu a dat de urma lor până acum.  Cea mai simplă teorie supersimetrică a fost deja respinsă şi versiuni mult mai complexe îşi aşteaptă soarta când LHC va reporni cu o energie sporită, probabil în 2015.  ”După aceea, dacă nu se găsesc particulele supersimetrice în decurs de un an, cred că se va abandona şi această cale de cercetare” a declarat Ben Allanach, un teoretician al fizicii particulelor de la Universitatea Cambridge.  ”Eu unul voi dori să încep să lucrez la alte noi proiecte şi cred că şi alţii simt la fel ca mine”.

Dar aceasta nu este singura dificultate. Experimentele Fiddly în căutarea amprentei cosmice a particulelor WIMP pe măsură ce curg  din spaţiu au dat naştere la rezultate contradictorii. Experimentul DAMA de la Laboratorul Naţional Gran Sasso din centrul Italiei a descoperit un semnal care se schimbă ciclic la un an. Cam la aceasta ar trebui să ne aşteptăm dacă Pământul se mişcă  în raport cu o mare de întuneric rece şi calmă, pe măsură ce se rostogoleşte în jurul soarelui – dar alte experimente contrazic în mod categoric această descoperire. Misiuni spaţiale precum cele ale satelitului PAMELA şi ale Spectometrului Magnetic Alpha de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale au  măsurat excesul de particule de antimaterie care s-ar putea produce dacă două particule WIMP intră în coliziune – dar rezultatele nu corespund aşteptărilor noastre.

În general ”scepticismul cu privire la detectarea materiei întunecate este imens, deoarece aceasta este total respinsă de alte experimente care dovedesc contrariul”, spune Frenk.

Poate că cea mai grea lovitură adusă acestei teorii este faptul că atunci când analizăm detaliile materiei întunecate pe bază de particule WIMP, aceasta nu pare a fi sculptorul desăvârşit al galaxiei aşa cum s-a crezut. Anul trecut, Michael Boylan-Kolchin, un cosmolog de la Universitatea Irvine din California a difuzat simulări ale efectelor  materiei întunecate şi reci asupra mini-galaxiilor sferoidale pitice care viermuiesc în jurul Căii Lactee. Boylan-Kolchin ar putea deduce conţinutul de materie întunecată din aceste galaxii pitice urmărind felul în care stelele se deplasează în interiorul acestora (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 415, p. L40). ”Nu părea să aibă sens: totul era mai masiv şi mai dens în simulare spre deosebire de universul real”, a spus el.

Este oare timpul să schimbăm ordinea candidaţilor pentru materia întunecată?

O supă mai caldă


Există şi alte alternative la aceasta reţetă. Dacă mai degrabă decât un gazpacho rece, materia întunecată ar fi fost o supă fierbinte de particule acestea s-ar întrepătrunde şi ar forfeta mai uşor formând astfel galaxii mai difuze. În anii 1980 măsurătorile neutrinilor au convins unii cercetători că masa colectivă a acestor particule ciudate, care gonesc cu o viteză apropiată de cea a luminii, ar putea fi deajuns pentru a explica existenţa materiei întunecate. Dar s-a dovedit că masa acestora a fost supraestimată enorm şi materia întunecată fierbinte pe bază de neutrini a ridicat o problemă opusă  celei privind materia întunecată rece, şi anume faptul că se deplasa prea repede pentru a se putea stabili vreodată în structuri relativ compacte de tipul galaxiilor.

Dar mai există şi o a treia cale. Cu doi ani în urmă, Frenk a lucrat împreună cu echipa sa la soluţia ”Goldilock”: materie întunecată, care nu este nici prea caldă, nici prea rece, ci tocmai potrivită (a se vedea diagrama). Spre surprinderea lor , au putut obţine  o variantă călduţă a materiei întunecate care să producă galaxii pitice sferoidale fără să distrugă restul cosmologiei (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 420, p. 2318).

Dar nici această a treia cale nu este lipsită de problemele ei. Candidatul cel mai potrivit pentru obţinerea unei materii întunecate calde este un frate geamăn al neutrinului mai greu şi mai evaziv – foarte dificil de sesizat, cunoscut sub numele de neutrin steril. LCH poate fabrica indirect neutrini sterili prin coliziunea particulelor, dar semnătura acestora este atât de subtilă încât poate trece neobservată. Cea mai bună speranţă de a detecta neutrinii sterili este atunci când aceştia provin din neutrinii normali care se transformă spontan şi dispar astfel de pe ecranul radar al detectorului.

Astfel dacă materia întunecată caldă este soluţia, înseamnă că experimente precum DAMA şi-au îndreptat cercetările în sensuri greşite. ”Din punct de vedere experimental ar fi foarte tragic pentru că s-au făcut investiţii uriaşe, în special pentru detectarea particulelor WIMP”, a spus Frenk. Această idee are, de asemenea, consecinţe şi asupra teoreticienilor deoarece materia întunecată călduţă  este un concept complet separat de  acel tip de particule prezise de teoria supersimetriei, ceea ce slăbeşte mult atât credibilitatea teoriei particulelor WIMP, cât şi pe cea a supersimetriei.

Între timp, Jorge Peñarrubia de la Universitatea Edinburgh din Marea Britanie a cercetat împreună cu colegii săi felul în care materia întunecată este distribuită în interiorul galaxiilor pitice sferoidale din apropiere. Se pare că este distribuită în mod egal pe diametrul acestora (The Astrophysical Journal, vol 742, p 20). ”Această densitate constantă este ceva la care nu ne-am aşteptat” a spus  Peñarrubia. Simulările cu orice tip de temperatură a materiei întunecate – rece, fierbinte sau caldă – produc galaxii pitice care sunt grupate mai dens către centrul lor. Această discrepanță între teorie şi observaţie se repetă şi la galaxiile ceva mai mari şi mai îndepărtate. Anumite ”arome exotice” ale materiei întunecate ar putea fi de ajutor, de pildă materia întunecată auto-interactivă, acele particule care ricoşează în mod constant şi şi nu pot fi sculptate pentru a deveni cuspide centrale înguste. Dar nu reuşim să aflăm cum o particulă ipotetică ar ”ţopăi” în jurul numărului potrivit de galaxii pitice şi nu atât de mult în clusterele de galaxii. Din punctul meu de vedere acest tip de ”supă” nu miroase prea bine.

Aşa că ne aflăm într-un impas. Materia întunecată rece nu îndeplineşte chiar toate funcţiile pe care suntem dispuşi să i le atribuim, dar acest lucru este valabil pentru multe necunoscute pe care umanitatea încă le studiază. Şi totuşi supoziţia mea este că, oricât ar părea de ciudat, materia întunecată rece este ceea ce trebuie să fie numai că preţul pe care îl avem de plătit este de a înceta să ne-o imaginăm ca pe o forţă totalitară care guvernează galaxiile. Pe parcursul vieţii lor, stelele generează o cantitate uriaşă de energie. Când li se apropie sfârşitul, ele explodează în supernove. Gazele care se mişcă în spirală spre găurile negre generează o cantitate uriaşă de căldură. Energia de la aceste surse este de ajuns pentru a trimite cantităţi uriaşe de gaze turbionare care se deplasează violent în jurul interiorului unei galaxii. Materia întunecată nu este imună la aceste uriaşe agitaţii gravitaţionale : începe să se deplaseze în mod concentrat. Simulările pe care eu şi o serie de colegi le-am făcut în ultimii câţiva ani sugerează că, dacă gazul normal este agitat îndeajuns, acesta slăbeşte materia întunecată frământând-o aşa cum se face cu fulgii de zăpadă pentru a forma un bulgăre. (Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, vol 421, p 3464).

Particulele de materie întunecată pot deveni din nou reci şi supersimetrice, ele pur şi simplu se vor înfierbânta  atunci când sunt bruscate de exuberanţa materiei normale.  Energia crescândă a acestei supe  protogalactice o împiedică să se coaguleze prea dens, astfel încât structura sateliţilor pitici din Calea Lactee devine încă o dată explicabilă. Singura enigmă care persistă este de ce cercetările directe privind materia întunecată au dat naştere până în prezent la astfel de rezultate ambigue. Poate fiindcă experimentele de ultimă oră în domeniul fizicii particulelor sunt  foarte dificile. Peñarrubia este de părere că ”redistribuirea materiei întunecate necesită cantităţi enorme de energie, iar exploziile supernovelor sunt singurele astfel de surse plauzibile”. Dar el atrage atenţia asupra faptului că supernovele nu sunt de ajuns pentru a produce pe cont propriu galaxii pitice sferoidale de densitatea potrivită. ”Numărul mic de stele din aceste galaxii limitează valorile energiei supernovei la strictul necesar” a declarat el. Boylan-Kolchin este, de asemenea, sceptic privind graba cu care se amestecă teoria exploziilor cosmice oferind soluţii la toate problemele. ”În opinia mea personală este puţin probabil ca aceste efecte să poată salva teoria materiei întunecate reci”, a spus el.

Semnale ascunse

Sigur că eu sunt de părere că Boylan-Kolchin este pesimist - şi doresc să menţionez o altă dovadă deşi este la stadiul de început deocamdată,  în sprijinul ideii materiei normale turbulente care loveşte materia întunecată din jurul ei. Această dovadă este furnizată de Fermi – telescopul  NASA prin satelit, cu raze gama, trimis din 2008 în căutarea de semnale vizibile emise de materia întunecată. Totul ar putea părea inutil în ideea că materia întunecată nu poate fi văzută. Dar chiar teoria materiei întunecate reci sugerează că se pot vedea semne indirecte ale acesteia, de pildă, particulele ei se ciocnesc şi se anihilează într-un suflu de energie și un flash foarte vizibil de raze gama de lumină.

Alte locuri unde am mai putea căuta dovezi sunt şi sateliţii pitici din Calea Lactee. Ei se află aproape şi fireşte că sunt foarte neclari, ceea ce înseamnă că orice fotoni în raze gama de la ei se presupune că provin din anihilările de particule produse în materia întunecată.  Dar oficial acestea nu au fost încă detectate. ”În concluzie, până acum nu s-a detectat niciun semnal”, a declarat  Andrea Albert de la Universitatea de stat Ohio din Columbus, membru în echipa Fermi.

Cu toate acestea, anul trecut în aprilie, un cercetător din afara sferei de colaborare Fermi – Christoph Weniger, de la Institutul de Fizică Max Planck din Munchen, Germania a surprins lumea astrofizicii sugerând că Fermi ar fi detectat cu adevărat un semnal de la materia întunecată – nu de la galaxiile pitice, ci chiar din inima apropiată a Căii Lactee. Munca sa a arătat că  datele privind semnalarea unui exces semnificativ de raze gama din acea direcţie, toate cu aceeaşi energie de aproximativ 130 de gigaelectrovolţi, au fost ”îngropate” printre datele generale de la satelitul Fermi care au fost făcute publice (Jurnalul de Astrofizică şi Fizica Particulelor DOI: 10.1088/1475-7516/2012/08/007).

Semnalul este slab şi nu este mai puternic în centrul Căii Lactee, unde ne-am aştepta să se acumuleze materia întunecată, ci cam la un grad depărtare de centru. Acest dezechilibru dă naştere suspiciunii că ar putea fi produsul unei necunoscute calibrări greşite  a telescopului.

O altă alternativă ar fi că materia normală ar putea lovi materia întunecată din preajmă. Cel puţin aşa demonstrează simulările efectuate anul trecut de Mike Kuhlen de la Universitatea Berkeley din California. ”Am rămas surprins, dar se poate vedea aproape imediat cum se compensează materia întunecată când gazele şi stelele sunt incluse”, a declarat el.

Deci totul este bine cu materia întunecată standard, atâta timp cât se iau în calcul efectele materiei normale. Nu aşa de repede, spune Frenk. În cazul în care particulele supersimetrice care se anihilează reciproc au fost sursa de raze gama, ei ar trebui să le producă nu cu o energie standard, ci prin răspândire: mecanismul de anihilare generează electroni şi pozitroni, care renunţă în mod gradat la energia lor în convulsii şi explozii. ”Ceea ce este absolut fascinant, dar nu cred că am găsit încă nimic”.

Lucrurile s-ar putea schimba într-o clipă dacă multitudinea experimentelor pornite în căutarea materiei întunecate ar începe să producă rezultate coerente.  Dar este vorba despre un proces care în cel mai bun caz va dura ani de zile. Între timp rezultatele contradictorii sunt ca sunetele muzicii pentru urechile lui Frenk. ”Noi nu ştim dacă  materia întunecată rece este răspunsul. Însă dacă toată lumea cumpără o idee de-a gata, riscăm să nu progresăm niciodată”.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The stuff that really rules the cosmos, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu

SocButtons v1.5
03/04/2013

Resuscitarea, posibilă şi la ore după deces

Specialistul în resuscitare Sam Pernia crede că putem readuce mult mai mulţi oameni la viaţă după ce aceştia mor. Este doar o chestiune de antrenament şi echipament. El ne spune şi motivul pentru care investighează ce se întâmplă cu conştiinţa după moarte.

 

 

 

Sunt oamenii pe care îi resuscitaţi după stopul cardiac cu adevărat morţi? Nu intră în definiţia morţii faptul că aceasta este ireversibilă?

Un stop cardiac este acelaşi lucru cu moartea. Este doar o chestiune de semantică. Să zicem că avem de-a face cu o rană produsă de o armă de foc şi, dacă acea persoană sângerează îndeajuns, atunci inima se opreşte din bătut şi aceasta moare. Percepţia socială a morţii este că ai ajuns la un punct din care nu te poţi niciodată întoarce, dar din punct de vedere medical, moartea este un proces biologic. Timp de milenii noi am considerat pe cineva mort atunci când inima se opreşte din bătut.

Oamenii de obicei fac o confuzie între termenii stop cardiac şi atac de cord. În mod clar, aceştia sunt foarte diferiţi.

Un atac de cord are loc atunci când un cheag blochează un vas de sânge care duce la inimă. Porţiunea din muşchiul cardiac care era aprovizionată cu sânge şi oxigen de către acel vas de sânge va muri. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi oameni care suferă un atac de cord nu mor.

Care este cea mai mare problemă atunci când vrei să readuci pe cineva înapoi la viaţă?

Inversarea procesului morţii înainte ca o persoană să fi suferit prea multe daune celulare. Oamenii mor în multe circumstanţe diferite şi sub supravegherea a mai multor specialişti medicali diferiţi. Preocuparea cu achiziţionarea şi implementarea celor mai noi progrese şi tehnologii din domeniul resuscitării nu este încă treaba unei singure specialităţi.

La ce perioadă după moarte este încă posibil ca cineva să poată fi resuscitat?

Există cazuri ale unor persoane care au fost resuscitate la 4 sau 5 ore după deces – după ce s-au aflat pur şi simplu în condiţia de a fi cadavre. După ce murim celulele din corpul nostru trec prin propriul proces al morţii. După 8 ore este imposibil să reporneşti celulele cerebrale.

Care este cea mai bună metodă pentru a readuce pe cineva la viaţă?

Sistemul ideal – şi acest lucru este realizat pe scară largă în Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de Sud – este numit ECPR. Litera E reprezintă abrevierea pentru extra corporeal membrane oxygenation (ECMO). Este un sistem în care iei sânge de la o persoană care a suferit un stop cardiac şi îl recirculi printr-un oxigenator cu membrane, care furnizează oxigen şi elimină dioxidul de carbon. Apoi pompezi sângele înapoi în circulaţia din corp. Folosind ECMO, ei au reuşit să readucă oamenii înapoi la viaţă după 5 până la 7 ore după deces. ECMO nu este disponibil în mod normal în Statele Unite şi Marea Britanie, totuşi.

Deci, atunci când sufăr un stop cardiac, în mod ideal care ar fi paşii pe care doctorii mei ar trebui să-i realizeze?

Pentru început, conectăm pacientul la o maşinărie care furnizează suport pentru comprimarea şi respiraţia toracală. Apoi ataşăm pacientul la un monitor care ne oferă informaţii despre calitatea oxigenului care ajunge la creier.

Dacă reuşim să realizăm procesul de comprimare şi respiraţie toracală şi, de asemenea, să injectăm medicamentele corecte şi totuşi nu putem aduce nivelurile de oxigen la normal, atunci folosim ECMO. Sistemul ajută la restabilirea nivelurilor normale de oxigen din creier şi furnizează cantitatea corectă de oxigen la toate organele pentru a minimiza daunele.

În acelaşi timp tu trebuie să răcoreşti pacientul. Acest lucru încetineşte rata activităţii metabolice din celulele cerebrale stopând astfel procesul morţii celulare în timp ce tu te ocupi de rezolvarea problemei principale.

Cum răcoreşti corpul?

Înainte se foloseau pungile cu gheaţă. În ziua de astăzi, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul acestei chestiuni şi astfel avem de-a face cu două metode. Prima presupune lipirea unor tampoane mari cu gel în zona trunchiului şi a picioarelor. Acestea sunt ataşate la o maşinărie care reglează temperatura. Atunci când corpul ajunge la temperatura corectă, maşinăria are grijă ca această temperatură să rămână stabilă pentru 24 de ore. Cealaltă metodă presupune ataşarea unui cateter în zona inghinală sau în zona gâtului, sângele fiind răcorit atunci când trece prin zona cateterului.

Procesul de răcorire ajută inima şi toate ţesuturile, dar noi ne focalizăm pe creier. Există şi alte metode noi prin care oamenii sunt răcoriţi prin nas. Poţi ataşa tuburi în zona nărilor şi apoi injectezi vapori reci pentru răcorirea selectivă a creierului înainte de a face acest lucru cu restul corpului.

Dacă aş suferi un stop cardiac astăzi, care ar fi şansele ca eu să beneficiez de toate acestea?

Aproape nule.

De ce acest tip de îngrijire nu a devenit o rutină?

Stopul cardiac este singura condiţie medicală care ne va afecta pe fiecare dintre noi eventual, din nefericire. Ceea ce este înfricoşător este că modul în care noi suntem îngrijiţi depinde de locul în care ne aflăm şi de cine este implicat. Chiar şi în acelaşi spital, schimb după schimb, vei beneficia de niveluri diferite de îngrijire. Nu există un sistem de regularizare extern, prin urmare totul este lăsat la decizia indivizilor.

Există un dezacord în ceea ce priveşte interpretarea experienţelor aproape de moarte (NDE) – cum ar fi observarea unui tunel sau a unei lumini strălucitoare. Atunci când o persoană moare, când au loc aceste experienţe?

Unul dintre ultimele lucruri care a intrat în atenţia ştiinţei este studiul morţii. Şi, pe moment, am reuşit să împingem mai departe hotarele morţii. Pentru a ne asigura că pacienţii se reîntorc la viaţă şi nu au suferit daune cerebrale, trebuie să studiem procesele care au loc după ce aceştia mor. Indiferent dacă ne place sau nu, am ajuns să cercetăm domeniul “vieţii de după moarte” sau cum îi doriţi să-i spuneţi.

Pentru oamenii care experimentează NDE, acestea sunt foarte reale. Cei mai mulţi sunt convinşi că ceea ce au văzut este o străfulgerare a ceea ce are loc atunci când murim. Cei mai mulţi se întorc şi nu mai resimt frica de moarte şi sunt transformaţi într-o manieră pozitivă – devenind mult mai altruişti. Ca o comunitate ştiinţifică, noi am încercat să găsim o explicaţie acestor experienţe, dar nu am avut succes.

Deci cum poate un doctor sau alt om de ştiinţă, să se ocupe de aceste experienţe din altă lume?

Trebuie să acceptăm că aceste experienţe au loc, că ele sunt reale pentru oamenii care le experimentează, în acelaşi mod în care unui pacient suferind de depresie nu îi vei spune niciodată, “Eu ştiu că tu te simţi deprimat, dar aceasta e doar o iluzie. Eu sunt doctorul. Eu îţi voi spune ce înseamnă cu adevărat emoţiile tale.” Dar în cazul NDE, facem acest lucru întotdeauna: “Eu ştiu că tu crezi că ai văzut acest lucru, dar este clar că nu l-ai văzut.”

Este posibil ca NDE să fie doar halucinaţii?

Noi ştim, ca urmare a testelor clinice, că după moarte creierul nu mai funcţionează, prin urmare nu mai poţi nici măcar halucina. Este ridicol să spui că oamenii care au experimentat NDE halucinează, pentru că trebuie să ai un creier funcţional. Dacă iau o persoană care a suferit un stop cardiac şi o injectez cu LSD, îţi garantez că aceasta nu va halucina.

Pentru studiul experienţelor în afara corpului (OBE), aţi plasat imagini în camerele de spital pe dulapuri înalte care puteau fi văzute doar de cineva care ar fi plutit aproape de tavan. Până acum, doi pacienţi au experimentat OBE, dar niciunul dintre ei într-o cameră cu dulap.

Este adevărat. Am implicat în studiu 25 de spitale, care aveau în medie 500 de paturi. Pentru a avea un dulap deasupra fiecărui pat, am fi avut nevoie de 12.500 de dulapuri. Era complet de neimaginat. Am selectat zone în care pacienţii suferind stop cardiac sunt de obicei trataţi, dar şi cu această metodă, cel puţin jumătate din cei care au avut stop cardiac şi au supravieţuit erau din zone lipsite de dulapuri.

Veţi continua experimentul?

Da. Acesta face parte dintr-un pachet de studii destinat să îmbunătăţească procesul de resuscitare al creierului. Noi încercăm să nu uităm în timpul resuscitării că există, totuşi, o fiinţă umană acolo.

În cartea dumneavoastră, sugeraţi că moartea ar putea fi plăcută. De ce credeţi asta?

Întrebarea este: ce se întâmplă cu conştiinţa umană – lucrul care mă face ceea ce sunt – atunci când inima mea se opreşte din funcţionare şi eu mor? Din perspectiva noastră externă, pare pur şi simplu a dispărea. Dar în realitate aceasta hibernează, la fel ca atunci când ți s-a dat un anestezic general. Şi apoi se reactivează. Eu nu cred că conştiinţa ta este distrusă atunci când ajungi în pragul morţii. Dar cât de departe merge aceasta? Nu ştiu. Dar eu ştiu că, cel puţin în perioada de timp în care noi putem readuce oamenii la viaţă, entitatea minţii umane nu este distrusă.

Ce înseamnă acest lucru?

Acei oameni care au experienţe plăcute după moarte sugerează că nu ar trebui să ne fie frică de acest proces. Asta înseamnă că nu există niciun motiv pentru a ne teme de moarte.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului hours-after-death-we-can-still-bring-people-back, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5