frontpage

10/04/2013

Ghid privind creierul uman

Cu 250.000 de ani în urmă a avut loc ceva extraordinar. Animale cu o aptitudine fără precedent pentru gândire au apărut în savanele din Africa. Aceste creaturi erau conştiente şi aveau minte şi au ajuns să-şi chestioneze originile propriei lor inteligenţe.

 

 

 

Gândire interconectată

În timp ce investiga anatomia neuronilor în secolul 19, Santiago Ramón y Cajal a propus ideea că semnalele parcurg neuronii într-o singură direcţie. Corpul celulei şi proiecţiile sale ramificate, cunoscute sub numele de dendrite, colectează informaţiile care vin de la alte celule. Informaţia procesată este apoi transmisă de-a lungul fibrei nervoase lungi a neuronului, numită axon, la sinapsă, de unde mesajul este transmis la următorul neuron.

De-abia în anii 1940 şi 1950 neurologii au reuşit să afle mai multe despre detaliile mai fine ale acestei transmisii de mesaje electrice. Noi cunoaştem în prezent că mesajele sunt transmise ca impulsuri scurte denumite potenţiale de acţiune. Ele transportă un mic voltaj – doar 0.1 volţi – şi durează doar câteva miimi de secundă, dar ele pot străbate distanţe mari în acest timp, atingând viteze de 120 de metri pe secundă.

Călătoria impulsului nervos ajunge la final atunci când ajunge la o sinapsă, generând eliberarea unor molecule numite neurotransmiţători, care transportă semnalul de-a lungul spaţiului dintre neuroni. Odată ce au ajuns de cealaltă parte, aceste molecule modifică, pentru scurt timp, sarcinile electrice de pe suprafaţa neuronului receptor. Acest lucru poate ori excita neuronul în a-şi transmite propriul semnal ori îi poate inhiba temporar activitatea, având astfel mai puţine şanse să se activeze ca răspuns la alte semnale primite. Fiecare dintre aceste reacţii este importantă pentru direcţionarea fluxului de informaţie care, într-un final, creează sentimentele şi gândurile noastre.

Complexitatea reţelei rezultate este uimitoare. Noi avem în jur de 100 de miliarde de neuroni în creierul nostru, fiecare dintre ei prezentând 1000 de sinapse. Rezultatul este: 100 de trilioane de interconexiuni. Dacă ai începe să le numeri într-un ritm de o sinapsă pe secundă, încă ai mai număra 30 de milioane de ani de acum încolo.


Reperele neurologiei

Creierul de-a lungul istoriei

Cu 250.000 de ani în urmă a avut loc ceva destul de extraordinar. Animale cu o aptitudine fără precedent pentru gândire au apărut în savanele din Africa. Aceste creaturi erau conştiente şi aveau minţi. Până la urmă au ajuns să fie îndeajuns de inteligente pentru a începe să chestioneze originile propriei lor inteligenţe. Am ajuns, într-un final, aproape de a obţine nişte răspunsuri, cu o înţelegere detaliată, în mod particular, a celulei de bază a creierului – neuronul. Dar aceasta nu a fost o călătorie lipsită de peripeţii.

Începuturile

Naşterea neurologiei a avut loc odată cu Hipocrate, cu 2.500 de ani în urmă. În timp ce contemporanii săi, inclusiv Aristotel, credeau că mintea avea ca sediu inima, Hipocrate argumenta că creierul este sediul gândirii, senzaţiei, emoţiei şi cogniţiei.

A fost un pas monumental, dar o înţelegere mai complexă a anatomiei şi funcţionării creierului a avut nevoie de o perioadă lungă de timp pentru a ieşi la suprafaţă, multe teorii timpurii ignorând ţesutul cerebral solid în favoarea cavităţilor umplute cu fluid ale creierului, sau ventricule. Influentul doctor al secolului 2, Galenus, a fost probabil cel mai notabil susţinător al acestei idei. El credea că de fapt creierul uman prezintă trei ventricule şi că fiecare dintre ele era responsabil pentru o facultate mentală diferită: imaginaţia, raţiunea şi memoria. În conformitate cu teoria lui Galenus, creierul controla activitatea corpului prin pomparea de fluide din ventricule, prin intermediul nervilor, spre alte organe.

Atât de mare a fost autoritatea lui Galenus, încât ideea lui a aruncat o umbră de lungă durată asupra înţelegerii creierului, iar teoriile fluidice ale creierului au continuat să domine până târziu în secolul 17. Chiar şi oameni de ştiinţa iluminaţi, cum ar fi filosoful francez René Descartes, comparau creierul cu o maşinărie propulsată hidraulic. Totuşi, ideea prezenta un mare defect: un fluid nu se putea mişca îndeajuns de repede pentru a explica viteza reacţiilor noastre.

O abordare mult mai edificatoare a apărut atunci când o nouă generaţie de anatomişti a început să descrie structura creierului cu o mai mare acurateţe. Proeminent printre aceştia a fost doctorul englez din secolul 17, Thomas Willis, care a argumentat faptul că, în fapt, cheia modului de funcţionare a creierului stă în ţesuturile cerebrale solide, nu în ventricule. Apoi, 100 de ani mai târziu, Luigi Galvani şi Alessandro Volta au arătat că o sursă externă de electricitate putea activa nervii şi muşchi. Aceasta a fost o descoperire crucială, pentru că a sugerat, într-un final, care este motivul pentru care noi răspundem atât de rapid la evenimente. Dar, de-abia în secolul 19, fiziologul german Emil Du Bois-Reymond, a confirmat faptul că însăşi nervii şi muşchii generează impulsuri electrice.

Toate aceste lucruri au pavat drumul pentru epoca modernă a neurologiei, startul fiind dat de lucrările anatomistului spaniol Santiago Ramón y Cajal, la începutul secolului 20. Observaţiile sale spectaculoase au identificat neuronul ca celula de bază a creierului. El a descoperit că neuronii prezintă o diversitate de forme care nu pot fi regăsite la celulele altor organe. Cel mai surprinzător, el a remarcat că neuronii insectelor egalau şi, câteodată, depăşeau complexitatea celulelor nervoase umane. Acest lucru a sugerat faptul că abilităţile noastre depind de modul în care sunt conectaţi neuronii, nu de o anumită trăsătură specială proprie celulelor.

Punctul de vedere “conexionist” al lui Cajal a deschis uşa pentru o nouă perspectivă de gândire asupra informaţiei procesate în creier, iar aceasta domină şi astăzi.

Creierul mijlociu

Creierul mijlociu joacă un rol important în multe dintre acţiunile noastre fizice. Una dintre structurile sale centrale este substantia nigra, denumită astfel pentru că este o sursă bogată a neurotransmiţătorului dopamină, care devine neagră în cazul ţesutului mort. Având în vedere că dopamina este esenţială pentru controlul mişcării, substantia nigra este considerată “a pune în mişcare roţile mişcării”. Dopamina este, de asemenea, neurotransmiţătorul “recompensă” şi este necesar pentru multe forme de învăţare, comportament compulsiv şi dependenţă.

Alte regiuni ale creierului mijlociu sunt implicate în auz, procesarea informaţiei vizuale, controlul mişcării ochilor şi reglarea stării de spirit.

Creierul anterior

Multe dintre abilităţile noastre umane unice au ca sediu creierul anterior, care s-a dezvoltat rapid în timpul evoluţiei strămoşilor noştri mamifere. Acesta include talamusul, o staţie releu care direcţionează informaţia senzorială la cortexul cerebral pentru o procesare mai complexă; hipotalamusul, care eliberează hormoni în circuitul sanguin pentru distribuirea acestora în restul corpului; amygdala, care gestionează emoţiile; şi hipocampul, care joacă un rol important în formarea memoriei spaţiale.

Una dintre cele mai recent apărute părţi este ganglionul bazal, care reglementează viteza şi acurateţea mişcărilor intenţionale iniţiate de cortexul cerebral. Conexiunile din această regiune sunt modulate de neurotransmiţătorul dopamină, furnizat de substantia nigra a creierului mijlociu. O deficienţă a acestei surse este asociată cu multe dintre simptoamele bolii Parkinson, cum ar lentoarea în mişcări, tremurul şi afecţiunile de echilibru. Deşi medicamentele care cresc nivelurile neurotransmiţătorilor în ganglionii bazali pot ajuta, un leac pentru Parkinson este încă un vis frumos.

În cele din urmă, mai avem şi cortexul cerebral – emisfera învăluitoare considerată a fi cea care ne face oameni. Aici sunt făcute planuri, sunt formate cuvinte şi sunt generate idei. Sediu al inteligenţei noastre creative, imaginaţiei şi conştiinţei, acesta este locul unde este formată mintea.

Din punct de vedere structural, cortexul reprezintă o singură foaie de ţesut, format din şase straturi încreţite pliate în interiorul craniului; dacă acesta ar fi desfăşurat, ar acoperi mai mult de 1.6 metri pătraţi. Informaţia intră şi iese din cortex prin intermediul a aproape 1 milion de neuroni, dar deţine mai mult de 10 miliarde de conexiuni interne, acest lucru însemnând că în realitate cortexul îşi petrece cea mai mare parte din timp conversând cu sine însuşi.

Fiecare dintre emisferele corticale prezintă patru lobi principali. Lobii frontali găzduiesc circuitele neuronale pentru gândire şi planificare şi sunt considerate a fi responsabile şi pentru personalităţile noastre individuale. Lobii temporali şi occipitali sunt preocupaţi în mod principal cu procesarea informaţiei auditive, respectiv vizuale. Într-un final, lobii parietali sunt implicaţi în atenţie şi în integrarea informaţiei senzitive.

Corpul este “cartografiat” în creier de mai multe ori, incluzând o hartă care reprezintă simţurile și o alta care ne controlează mişcările. Aceste hărţi tind să conserve structura de bază a corpului, astfel încât neuronii care procesează senzaţii, provenind de la partea inferioară a picioarelor, vor fi mai apropiaţi de cei care se ocupă de senzaţiile provenind de la partea superioară a picioarelor, decât de cei care procesează informaţii provenind de la nas, de exemplu. Dar proporţia de neuroni este distorsionată, mai mult ţesut cerebral fiind dedicate mâinilor şi buzelor decât trunchiului sau picioarelor. Redesenarea corpului pentru reprezentarea acestor hărţi are ca rezultat figuri groteşti, cum ar fi homunculusul lui Penfield.


Homunculus cerebral, bazat pe schema clasică a lui Penfield

Puntea de comunicare dintre cele două emisfere cerebrale reprezintă un tract de 1 milion de axoni, denumit corp calos. Tăierea acestei punţi, o procedură realizată uneori pentru a ameliora crizele de epilepsie, poate diviza manifestarea unitară a “eului” sau “personalităţii” unei persoane. Este ca şi cum corpul ar fi controlat de două creiere care gândesc în mod independent. Un fumător, care a avut parte de o astfel de intervenţie chirurgicală, a raportat faptul că, atunci când el apuca o ţigară cu mâna dreaptă, mâna lui stângă o ia şi o aruncă!

După cum am văzut deja, sarcini diferite sunt realizate de regiuni cerebrale diferite. Totuşi, tot ceea ce trebuie să faci e să deschizi ochii pentru a putea vedea faptul că aceste sarcini sunt combinate fără probleme: adâncimea, forma, culoarea şi mişcarea se unesc într-o imagine 3D a scenei. Obiectele sunt recunoscute fără o conştientizare a naturii fragmentate a eforturilor creierului. Modul precis în care este realizat acest lucru rămâne o enigmă. Este numită “problema legării” şi este una dintre multele întrebări, la care răspunsul rămâne să fie găsit de neurologii de mâine.


Creierul uman: cartografierea minţii

Miliardele noastre de neuroni, împreună cu trilioanele de conexiuni neuronale, construiesc cel mai complex organ al corpului uman. Încercările de a-i înţelege arhitectura au început cu studiul rapoartelor oamenilor care prezentau leziuni cerebrale. Leziunile localizate au ca rezultat o deteriorare extrem de specifică a unei aptitudini particulare – cum ar fi limbajul sau capacitatea de numărare – sugerând faptul că creierul nostru este modular, diferite locaţii fiind responsabile cu diferite funcţii mentale

Tehnicile avansate de imagistică, apărute la sfârşitul secolului 20, au oferit o abordare mai nuanţată datorită faptului că au permis cercetătorilor să examineze creierele sănătoase atunci când voluntarii realizau diferite sarcini cognitive. Rezultatul este o hartă detaliată a locului din creier unde apar diferite aptitudini – un pas important pe drumul spre înţelegerea vieţilor noastre mentale complexe

Creierul posterior

După cum sugerează şi numele, creierul posterior este localizat la baza craniului, deasupra gâtului. Comparaţiile făcute pe diferite organisme sugerează faptul că a fost prima structură cerebrală care a apărut, precursorul său dezvoltându-se în cadrul vertebratelor timpurii. În cazul oamenilor, acesta constă din trei structuri: medula oblongata, punte şi cerebel.

Medula oblongata este responsabilă pentru multe dintre comportamentele automate care ne ţin în viaţă, cum ar fi respiraţia, regularizarea ritmului cardiac şi înghiţitul. În mod semnificativ, axonii săi traversează creierul dintr-o parte în cealaltă, atunci când coboară înspre şira spinării, lucru care explică motivul pentru care fiecare parte a creierului controlează partea opusă a corpului.

Un pic mai sus este puntea, care controlează şi ea funcţii vitale cum ar fi respiraţia, ritmul cardiac, presiunea sanguină şi somnul. De asemenea. Joacă un rol important în controlul expresiilor faciale şi în recepţionarea informaţiilor despre mişcările şi orientarea în spaţiu a corpului.

Cea mai proeminentă parte a creierului posterior este cerebelul, care prezintă o suprafaţă extrem de încreţită şi cu fisuri adânci. Este alimentată din belşug cu informaţii senzoriale despre poziţia şi mişcările corpului şi poate codifica şi memoriza informaţia necesară pentru realizarea aptitudinilor şi mişcărilor motorii complexe.

Reflecţia reciprocă

Unii neurologi cred că descoperirea “neuronilor oglindă” va transforma înţelegerea noastră a minţii şi creierului uman, după cum ADN-ul a transformat biologia evolutivă. Ei ar putea ajuta, în mod potenţial, la demistificarea celei mai umane dintre calităţile noastre, cum ar fi empatia.

Deci ce sunt neuronii oglindă? Caracteristica definitorie e că ei se activează atât atunci când noi realizăm o acţiune cum ar fi luarea unei căni cu cafea, cât şi atunci când vedem pe altcineva făcând acelaşi lucru. Aceasta sugerează faptul că ei întruchipează o înţelegere a modului sau intenţiilor acţiunilor altora şi, prin intermediul unui mecanism similar, ne permit să le înţelegem şi emoţiile.

Un computer conştient?

“Conştiinţa este un fenomen fascinant, dar evaziv”, scria autorul Stuart Sutherland de la Universitatea Sussex din Brighton, Marea Britanie. “Este imposibil să specifici ce este ea, ce face şi de ce a apărut. Nimic care să fie demn de citit n-a fost scris despre ea.”

Problema apare din faptul că, deşi conştiinţa trebuie să provină dintr-o structură fizică, nimeni până acum nu a fost capabil să afle cum. O descoperire potenţială ar putea sta în încercările de a crea roboţi cu creiere artificiale, capabile de înţelegere şi gândire conştientă.

O astfel de abordare constă în construirea unui model pe scară largă sau a unei simulări precise ale reţelelor neuronale din cortexul uman, în speranţa că aceasta va captura semnalele cunoaşterii umane. Proiectul The Semantic Pointer Architecture Unified Network este un exemplu promiţător. Până în prezent, modelul SPAUN constă din 2,5 milioane de neuroni artificiali şi rapoartele recente sugerează ca acesta poate realiza sarcini din domeniul celor care contribuie la cunoaşterea umană (Science, vol 338, p 1202). De exemplu, poate recunoaşte imagini vizuale, se poate descurca bine într-o varietate de sarcini de memorie şi a trecut un test IQ.

Prin utilizarea unor modele mai avansate de acest tip, ar putea fi posibil să testăm premisele conştiinţei într-un mod care nu ar fi fezabil cu un creier uman sau animal.

Decodarea simţurilor

Cum codifică neuronii ideea a ceva, încât noi putem recunoaşte imediat o faţă familiară, casa sau o carte favorită? Cei mai mulţi neurologi cred că creierul stochează conceptul unui obiect în cadrul mai multor neuroni, toate aceste celule trebuind să lucreze împreună pentru ca tu să fii capabil să recunoşti ceva. În conformitate cu această teorie, activitatea fiecărui neuron în parte nu este reprezentativă pentru un obiect particular – el ar putea corespunde unor trăsături similare ale altor obiecte. În schimb, comportamentul grupului este cel care determină care înţeles ne vine în minte.

Dar unii neurologi pretind că noi am putea codifica concepte, folosind reţele de neuroni mai mici şi mai selective. Conform acestei opinii, un neuron s-ar putea specializa într-o singură idee. De exemplu, într-un studio, unor voluntari le-au fost prezentate imagini ale starurilor de cinema şi ale unor clădiri celebre, în timp ce cercetătorii înregistrau activitatea rezultată dintr-o selecţie de neuroni individuali. Rezultatele au fost surprinzătoare, arătând, de exemplu, că unul dintre neuronii studiaţi răspundea la mai multe imagini diferite ale actriţei Jennifer Aniston (Nature, vol 435, p 1102).

În unele cazuri, nu numai imaginile au fost responsabile pentru declanşarea activităţii neuronilor; unii răspundeau la un cuvânt care reprezenta obiectul sau persoana. Totul avea loc ca şi cum neuronul care era studiat cumva codifica esenţa persoanei sau obiectului, lucru care ar putea explica motivul pentru noi recunoaştem lucruri văzute din perspective diferite sau în medii nefamiliare.


Creierul uman: căutarea minţii umane

Cu aproape 2500 de ani după ce Hipocrate a considerat, pentru prima dată, creierul ca centru al gândurilor noastre. Noi putem, în prezent, să-i cercetăm lumea interioară cu unele dintre cele mai avansate tehnologii cunoscute umanităţii. Scopul ultim este să aflăm modul în care creierul generează mintea noastră conştientă. O astfel de înţelegere este încă departe, dar noi începem să rezolvăm multe probleme care înainte păreau inabordabile.

Obţinerea imaginii ultime

Având în vedere că tehnicile de imagistică a creierului devin din ce în ce mai sofisticate, unii neurologi vor să deseneze o hartă a conexiunilor creierului. Proiectul Human Connectome are ca obiectiv detalierea tuturor conexiunilor axonale lungi, din reţeaua cablată din creierul uman sănătos, cu ajutorul a 1200 de voluntari. Prin compararea conexiunilor din cadrul cuplurilor de gemeni identici cu cele din cazul gemenilor fraterni, noi ar trebui să fim capabili să revelăm contribuţiile relative ale genelor şi mediului la modelarea circuitelor cerebrale. “Connectomul” rezultat ar putea ajuta la cercetarea unor condiţii, cum ar fi autismul şi schizofrenia, ale căror simptoame s-ar putea datora unor diferenţe în cablarea cerebrală.

Un al doilea proiect, la fel de ambiţios, va urmări expresia genetică, atât în cazul creierului în dezvoltare, cât şi în cazul creierului uman adult. Importanţa expresiei genetice în cazul creierului poate fi cu greu subliniată de ajuns. Diferenţele dintre neuroni sunt determinate de diferenţele în modelele de expresie genetică, iar atunci când proprietăţile unui neuron se modifică în timpul dezvoltării, îmbătrânirii, formării memoriei sau în cazul unei boli, se modifică şi expresia genetică. Din acest motiv, proiectul Human Brain Transcriptome ar putea fi central pentru înţelegerea detaliilor fine ale mecanismelor creierului.


Creierul uman: Orizonturi viitoare

Este mintea dincolo de înţelegerea umană?

Răspunsul la această întrebare ar putea fi unul umil. Să considerăm, de exemplu, părerea fizicianului Erwin Schrödinger, laureat Nobel, despre problema limitării cunoaşterii, exprimată în mod elegant în cadrul cărţii sale, Ce este Viaţa? Despre încercările noastre de a înţelege interacţiunile moleculare de care depinde viaţa, el scrie:

”Aceasta este o minune, decât care numai una este mai mare; una care, dacă este conectată în mod intim, se află însă la un nivel diferit. Eu vreau să exprim faptul că noi, a căror fiinţă totală este bazată în totalitate pe o interacţiune minunată de tocmai acest fel, avem însă puterea de a dobândi o cunoaştere considerabilă despre ea. Eu cred că este posibil ca această cunoaştere să poată avansa până la înţelegerea completă – a primei minuni. A doua ar putea fi dincolo de înţelegerea umană.”

Suntem noi, cu adevărat, dincolo de capacitatea de înţelegere a creierului, atunci când încercăm să descoperim mintea conştientă? Poate că nu ar trebui să disperăm, pentru că, dacă bâjbâim, cu adevărat, în întuneric din cauză că fizica curentă este incompletă, atunci putem avea speranţe că noi legi ale fizicii ar putea arunca un pic de lumină asupra celor mai adânci dintre mistere: mecanismele fizice şi funcţiile conştiinţe.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului brain, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
09/04/2013

Curioasa viaţă a celor ce nu simt frica

Unor oameni nu le este teamă de nimic. Înţelegerea motivului acestui fel de a fi ar putea explica modul în care noi, ceilalţi, procesăm frica. În primii 6 ani de la prima întâlnire, Justin Feinstein nu a găsit nimic cu care să o sperie pe femeia cunoscută drept "SM".

 

 

 

 

Nu era ca şi cum nu ar fi încercat. O invitase la filme cum ar fi The Blair Witch Project, Arachnophobia, The Shining şi Silence of the Lambs, dar niciunul nu-i provocase nici măcar o urmă de teamă. El apoi a dus-o la un magazin de animale exotice unde, fără a fi provocată, ea s-a apropiat de un terariu pentru şerpi şi şi-a introdus mâna pentru a apuca un şarpe. Ea chiar a întins limba unui şarpe şi a declarat, “Este atât de fain!” SM s-a apropiat de animale cu atât de puţină grijă, încât un asistent din magazin a trebuit să intervină pentru a o opri din a mângâia o tarantulă.

Apoi, Feinstein a dus-o la Waverly Hills Sanatorium din Louisville, Kentucky – o casă bântuită care atrage mulţi turişti, considerată a fi “unul din cele mai înfricoşătoare locuri de pe Pământ”. Din nou, nimic nu a speriat-o. În timp ce alţi participanţi la tur erau speriaţi sau ţipau la sunetele ciudate, muzica înfiorătoare sau la scenele stranii puse în scenă de actori costumaţi ca criminali, monştri şi fantome, SM zâmbea şi râdea. Ca o întorsătură ironică, ea a reuşit să sperie unul dintre “monştri” atunci când a încercat să-i atingă capul – numai ca să afle cum se simte, a explicat ea, mai târziu.

Misiunea lui Feinstein de a o speria pe SM ar putea suna ca farsele unui frate răutăcios, dar, într-adevăr, ea are un scop serios. El este neuropsiholog clinic la California Institute of Technology din Pasadena şi crede că prin studierea lui SM, precum şi a altor câţiva oameni cu o lipsă similară a fricii, ar putea ajuta la definirea căii spre o mai bună înţelegere a modului în care creierul procesează teama. În mod ciudat, teoria lui Feinstein a luat contur atunci când a reuşit, într-un final, să o sperie pe SM. Pe viitor, acest studiu ar putea conduce la descoperirea unor tratamente pentru tulburarea de stres posttraumatic.

SM a atras pentru prima dată atenţia oamenilor de ştiinţă atunci când a sosit la laboratorul de neurologie al lui Daniel Tranel, de la Universitatea Iowa, la mijlocul anilor 1980. Tocmai fusese diagnosticată cu boala Urbach-Wiethe, o condiţie genetică atât de rară încât mai puţin de 300 de cazuri au fost identificate. Simptomele sale include leziuni ale pielii şi o constituire a depozitelor de calciu în creier. În cazul lui SM, boala distrusese regiunea amygdalei din fiecare emisferă cerebrală.

“Prezenţa unei leziuni atât de localizate este rară”, spune Daniel Kennedy, neurolog la Universitatea Indiana din Bloomington. “Ea este unul din numai câteva zeci de cazuri cunoscute.” Observând această vătămare atât de restrânsă, Tranel şi-a dat seama că condiţia lui SM ar putea oferi o oportunitate unică pentru a înţelege rolul acestei regiuni a creierului.

Amygdala a fost considerată pentru mult timp ca jucând un rol important în procesarea emoţiilor, în special frica, deşi rolul său exact este necunoscut. Studiile de imagistică a creierului au arătat activitatea amygdalei în timpul experienţei fricii, dar “studiile acestea nu îţi pot spune dacă amygdala este absolut necesară pentru această experienţă”, spune Mike Koenigs, neurobiolog la Universitatea Wisconsin-Madison. Este posibil, spune el, ca activitatea amygdalei să fie un rezultat al proceselor din alte structuri ale creierului, fără a fi esenţială pentru emoţii.

Experienţa lui SM pare că ar nega această posibilitate, având în vedere faptul că sentimentul fricii a dispărut din viaţa ei curând după debutul leziunilor sale cerebrale (pentru mai multe detalii, vezi “Imagini ale unei vieţi trăite fără frică”, de mai jos). În plus, restul paletei sale emoţionale este intact, lucru care sugerează faptul că amygdala nu reprezintă centrul tuturor emoţiilor noastre, cum propuneau unii oameni de ştiinţă. “Ea nu este insensibilă din niciun punct de vedere”, spune Feinstein.

Într-adevăr, personalitatea sa plină de viaţă revelează o imagine mult mai nuanţată a responsabilităţilor amygdalei în vieţile noastre de zi cu zi. Unele dintre aceste descoperiri au venit ca urmare a relaţiilor ei cu ceilalţi oameni. “Ea este foarte socială şi ai putea chiar s-o încadrezi în categoria vânătorilor de senzaţii”, spune Feinstein. Naotsugu Tsuchiya, neurolog la Universitatea Monash din Melbourne, Australia, este de acord. El îşi aminteşte că a vorbit odată cu SM la un restaurant, în timp ce lucra la Caltech. Ei i-a plăcut să vorbească cu ospătarul în timpul scurtei lor întâlniri şi, a doua zi, a dorit să mănânce în acelaşi loc. Atunci când s-au întors acolo, ea a devenit vizibil fericită atunci când l-a văzut pe ospătar şi a fost extrem de amabilă faţă de el.

Apăsând frânele

O astfel de deschidere ar părea a fi o virtute, dar în alte situaţii ea sugerează că SM nu poate citi indiciile subtile care pe cei mai mulţi dintre noi ne-ar face sa fim reticenţi. Acest lucru este adevărat în mod particular atunci când avem de-a face cu personaje dubioase. “Oamenii pe care tu şi eu i-am identifica ca fiind nedemni de încredere, ea i-ar identifica ca fiind mult mai demni de încredere”, spune Kennedy. “Ea are o tendinţă în ceea ce priveşte încrederea în oameni şi dorinţa de a se apropia de ei.” Toate aceste lucruri ar sugera faptul că amygdala se ocupă nu numai cu pericolele imediate pentru viaţa noastră, ci şi cu semnalele mai ascunse care ne-ar putea modifica comportamentul social.

Kennedy a testat recent în laborator deschiderea lui SM prin examinarea sentimentului său de spaţiu personal. El i-a cerut unei femei să se apropie încet de SM, care trebuia să semnalizeze distanţa la care ea se simţea cel mai mult în largul ei. Distanţa ei preferată faţă de altă persoană a fost de 0.34 metri, aproape jumătate din distanţa aleasă de ceilalţi voluntari (Nature Neuroscience, vol 12, p 1226). “Tu ai această reacţie fiziologică atunci când cineva vine prea aproape şi îţi invadează spaţiul personal, iar amygdala ta ajută la crearea acestui spaţiu”, spune Kennedy. “Este asemănătoare frânelor de la maşină – ea ajută la protecţia noastră prin furnizarea abilităţii de a ne stabili distanţa.”

Indicii suplimentari ale funcţiilor amygdalei au provenit din incapacitatea lui SM de a citi indiciile subtile ale anumitor expresii faciale. Din nou, deficitul era foarte selectiv – ea putea să recunoască bucuria sau tristeţea, dar lupta pentru a identifica teama. Iniţial, cercetătorii au crezut că abilitatea sa de recunoaştere a emoţiei fusese complet pierdută, dar experimentele recente ale lui Tsuchiya au arătat că ea păstrează o reacţie inconştientă de scurtă durată. El i-a arătat lui SM o serie de feţe speriate sau furioase, sau scene periculoase apropiate de un stimul neutru, prezentându-le pe fiecare în parte timp de doar 40 de milisecunde – prea repede pentru a fi procesate în mod conştient. De fiecare dată, SM a fost rugată să apese un buton pe cât de repede putea pentru a alege care faţă indica mai multă frică sau furie sau care scenă îi părea a fi mai periculoasă. În mod surprinzător, performanţa ei a fost complet normală şi numai când i-a fost acordat timp nelimitat pentru a decide, performanţa ei a scăzut dramatic (Nature Neuroscience, vol 12, p 1224).

Cercetand încă şi mai în adânc, Kennedy a descoperit că problema consta în modul în care creierul îi controlează privirea. Atunci când este lăsată în voia ei, SM nu priveşte în mod normal în ochii cuiva, care oferă cele mai sigure semnale ale fricii. “Ei se lărgesc şi obţii o mare cantitate de alb în ochi – este o modalitate foarte clară pentru a distinge frica”, spune el. Atunci când experimentul a fost aranjat astfel încât privirea ei să se centreze direct pe ochi, performanţa ei s-a îmbunătăţit în mod dramatic (Neuropsychologia, vol 48, p 3392).

Astfel de diferenţe sugerează că amygdala are un rol mult mai complex decât cel al unui simplu “detector de pericol”, după cum spuneau unele teorii. În schimb, recunoaşterea iniţială pare a avea loc în alte regiuni, aflate sub radarul nostru conştient şi numai atunci când am înregistrat pericolul în inconştientul nostru, amygdala ne orientează atenţia spre culegerea de informaţii critice – în acest caz, ochii – şi evaluează pericolul apropiat.

Acest pas evaluator ar putea fi esenţial pentru abilitatea de a experimenta frica. Fără el, creierul lui SM interpretează greşit indiciile inconştiente care semnalizează pericol – ele ar putea încă provoca o stare de excitare, dar fără evaluarea situaţiei din partea amygdalei, acesta creează un sentiment de excitare în locul unuia de teamă. Acest lucru ar putea explica curiozitatea lui SM în timpul călătoriilor sale la casa bântuită şi la magazinele de animale exotice. În loc de a se comporta în mod indiferent, ea a fost fascinată de întâmplări care i-ar fi speriat pe cei mai mulţi oameni.

Cel puţin, aşa stăteau lucrurile înainte de ultima descoperire a lui Feinstein, atunci când el a reuşit, într-un final, s-o sperie pe SM. Ei i s-a alăturat, în cadrul studiului, “AM” şi “BG”, o pereche de gemeni identici care prezentau aceeaşi condiţie medicală şi leziuni similare ale amygdalei. Apelând la o metodă cunoscută pentru studiul panicii, Feinstein a cerut grupului să poarte o mască care furnizează o doză mică de aer care conţine 35 la sută dioxid de carbon. “Majoritatea oamenilor sănătoşi care fac acest lucru experimentează o modificare imediată a fiziologiei lor”, spune Feinstein. Simptomele raportate în mod curent includ dispnee, ritm cardiac accelerat, transpiraţie pe piele şi o durere de cap minoră. Aceasta poate fi o experienţă tulburătoare şi aproape un sfert dintre oameni reacţionează cu sentimente de panica.

Spre surprinderea lui Feinstein, toţi cei trei subiecţi cu leziuni ale amygdalei au experimentat un dramatic atac de panică (New Scientist, 9 februarie, p 19). SM a strigat, “Ajutaţi-mă” şi şi-a dus mâinile la mască, făcând gesturi către cercetători pentru a-i fi scoasă. Atunci când a fost întrebată ce a simţit, ea a răspuns: “Panică în cea mai mare parte, pentru că nu ştiam ce naiba se întâmplă.” A fost prima dată când ea a experimentat frica de la debutul bolii sale.

Două tipuri de frică

Şi ceilalţi doi voluntari cu probleme ale amygdalei au avut reacţii similare. AM s-a strâmbat şi şi-a strâns mâna stângă în pumn atunci când încerca să scape de mască. Ea a raportat că a resimţit “o frică puternică de sufocare” şi a spus că a fost cea mai mare frică pe care a experimentat-o vreodată – ea credea că ar putea să moară. BG, între timp, încerca să ia aer şi şi-a scos forţat masca de pe faţă. Şi ea le-a spus cercetătorilor că s-a gândit că ar putea să moară dacă experimentul continua şi a spus că panica pe care ea a resimţit-o a fost “total nouă”.

Iniţial, rezultatele păreau a contrazice tot ceea ce Feinstein credea că ştie despre funcţiile amygdalei. Cum putea cineva lipsit de această structură să simtă, din senin, frica? “Aceasta m-a aruncat un pic într-o buclă”, spune el. “Atât de mult din cercetarea noastră din ultimele câteva decenii se centrase pe amygdală ca structură chintesenţială pentru frică.”

După un pic de gândire mai atentă, totuşi, el a început să înţeleagă modul în care ultimele descoperiri s-ar putea racorda cu teoriile sale precedente. Feinstein sugerează că creierul procesează pericolele interne, cum ar fi astmul sau un atac cardiac, în mod diferit de cele externe. “Este un strat primar, o forma de frică de bază”, spune el. Acest lucru are sens, având în vedere că nivelurile înalte de dioxid de carbon modifică aciditatea sângelui, care apoi provoacă o cascadă de reacţii în creier. Activitatea neuronală rezultată este atât de extinsă încât poate crea un sentiment de panică fără a mai lua în considerare amygdala, a cărei sarcină principală pare a fi să evalueze pericolele din mediul nostru înconjurător şi sa ne direcţioneze în concordanţă comportamentul.

“Are sens că ceva cum e dioxidul de carbon poate activa şi alte circuite în afara amygdalei”, spune Cornelius Gross de la European Molecular Biology Laboratory din Monterotondo, Italia. El atrage atenţia asupra unor părţi din hipotalamus şi a regiunii peri-apeductale cenuşii (PAG) din creier, ca posibili candidaţi.

Într-adevăr, voluntarii “fără frică” ar fi putut reacţiona atât de puternic la experimentul cu dioxidul de carbon, precis pentru că lor le lipsea abilitatea de a interpreta contextul situaţiei. Deşi şi alţi participanţi au resimţit senzaţiile neplăcute care semnalizează debutul sufocării, celelalte simţuri le spuneau că cercetătorii nu ar lăsa să se întâmple acest lucru, scăzându-le astfel sentimentul de panică. În lipsa amygdalei, care să poată evalua aceste indicii externe, totuşi, SM, AM şi BG nu au putut calibra senzaţiile interne cu semnalele de siguranţă din jurul lor şi, astfel, nu au putut găsi niciun sprijin pentru a-şi calma teama.

Anticiparea pericolului

Rolul amygdalei în evaluarea pericolului ar putea arunca lumină asupra unei alte descoperiri enigmatice ale aceluiaşi experiment. Participanţii sănătoşi de obicei dezvoltă un răspuns anticipat înainte de repetarea unui test – schimbări rapide în tiparele de transpiraţie şi o mică creştere a tensiunii cardiace. Prin contrast, voluntarii diagnosticaţi cu boala Urbach-Wiethe nu au prezentat niciun semn de anticipaţie atunci când ei s-au apropiat de aparat pentru a doua oară, deşi îşi puteau aminti clar panica pe care o experimentaseră la vizita precedentă. Deci, se pare că amygdala este necesară pentru activarea experienţelor de teamă atunci când evaluăm o situaţie curentă.

În afara dezvoltării înţelegerii noastre a acestei regiuni cerebrale misterioase, aceste rezultate ar putea să-i ajute într-o zi pe oamenii care resimt un volum ieşit din comun de anxietate. Koenigs a studiat veterani ai războiului din Vietnam, care fuseseră răniţi în timpul luptelor. Într-un studiu a 200 de veterani care aveau leziuni cerebrale, jumătate experimentaseră tulburarea de stres posttraumatic. Totuşi, niciunul dintre cei cu leziuni ale amygdalei nu dezvoltase această condiţie.

“Noi ştim că amygdala este uneori hiperactivă în cazul oamenilor care prezintă tulburări legate de frică şi anxietate”, spune Koenigs. Cercetarea sa implică faptul că o amygdală funcţională ar putea fi necesară pentru dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic, deşi el avertizează că este încă prea devreme pentru a şti cu siguranţă. “Aceasta este o zona activă, în curs de cercetare”, spune el. Speranţa este că cercetătorii ar putea dezvolta medicamente sau alte instrumente pentru alterarea răspunsului amygdalei şi pentru reducerea simptoamelor acestor condiţii.

Chiar şi aşa, cercetătorii vor trebui să păşească cu grijă, spune Feinstein – distrugerea amygdalei nu va fi o soluţie, după cum ilustrează SM. Lipsa unui sentiment al pericolului a făcut-o vulnerabilă la tâlhari, iar dificultatea pe care o are în descifrarea semnalelor sociale înseamnă că ea se chinuie să dezvolte relaţii sociale pe termen lung.

O viaţă lipsită de frică ar putea părea a fi un extaz, dar atunci când Feinstein a întrebat-o pe SM ce ar spune cuiva care ar dori să fie ca ea, opinia ei a fost una clară: “Nu i-aş dori asta nimănui.”

Imagini ale unei vieţi trăite fără frică

SM a trăit aproape toată viaţa fără abilitatea de a resimţi frica, dar ea are câteva amintiri îndepărtate a resimţirii unei frici atunci când era copil, înainte ca condiţia ei moştenită să-i distrugă amygdala şi astfel şi emoţia. La un moment dat, ea mergea printr-un cimitir atunci când fratele ei a sărit înspre ea din spatele unui copac şi ea a fugit strigând. Într-o altă ocazie, un doberman care aparţinea unui prieten de familie a încolţit-o pe SM şi a mârâit la ea cu răutate. “Îmi pot aminti cum stomacul mi s-a strâns. Îmi era frică să mă mişc”, spune ea. “Aceasta a fost singura dată când mi-a fost, cu adevărat, frică. Foarte frică.”

Chiar şi aşa, le-a luat mulţi ani cercetătorilor pentru a găsi situaţii în care SM putea experimenta frica ca adult (vezi articolul principal). Într-adevăr, fiul ei nu-şi poate aminti nicio ocazie în care lui SM să-i fi fost frică. El îşi aminteşte de o situaţie în care un şarpe enorm se întinsese pe drumul din faţa casei lor. Fără a clipi, SM a luat animalul cu mâinile goale şi l-a pus pe iarbă, de unde acesta putea pleca pe furiş. În mod surprinzător, ea pare a prezenta puţin discernământ în ceea ce priveşte propriul comportament extraordinar. “Ea îmi spunea mai mereu cât de mult îi este teamă de şerpi şi lucruri de genul şi apoi, din senin, nu îi mai este frică de ei. Eu m-am gândit că acest lucru este ciudat”, a declarat fiul ei unei echipe de cercetători care îl includea pe Justin Feinstein de la California Institute of Technology.

Oamenii au profitat uneori de această natură fără frică, lucru care i-a pus viaţa în pericol în mai mult de o ocazie.

Într-o noapte, când SM avea 30 de ani, ea mergea înspre casă, singură, printr-un parc în care un bărbat, pe care ea l-a descris mai târziu ca fiind “drogat”, stătea pe o bancă. Bărbatul a strigat-o şi i-a făcut semn să se ducă la el. Fără ezitare, ea a mers înspre el şi, atunci când ea a ajuns destul de aproape, străinul s-a ridicat, a prins-o de rochie şi i-a pus un cuţit la gât, ameninţând că o taie. SM nu a clipit. Fără teamă, i-a spus: “Dacă vrei să mă omori, va trebui să treci printre îngerii lui Dumnezeu mai întâi.” Omul şi-a tras mâna şi SM s-a îndepărtat în linişte. A doua zi, ea a parcurs acelaşi drum fără nicio urmă de anxietate.

Nu este ca şi cum SM nu ar fi conştientă de pericolele de zi cu zi şi de modul de a le evita. “Ea este capabilă sa înveţe despre frică pe baza unor reguli”, spune Feinstein. Aceasta este în special adevărat pentru evitarea unor riscuri de rutină – ea niciodată nu traversează o stradă, înainte de a se uita în ambele părţi mai întâi, de exemplu.

În afara de lupta pentru detectarea pericolelor directe la viaţa ei, SM are, de asemenea, probleme în perceperea riscurilor din situaţiile sociale, lucru care o transformă într-o ţintă uşoară pentru escrocii de pe internet şi, în plus, ea a avut puţine prietenii pe termen lung.

În astfel de circumstanţe precare, vizitele sale frecvente la laborator îi oferă o ancoră de stabilitate. “Singura relaţie care nu a dezamăgit-o a fost relaţia ei cu laboratorul nostru de cercetare”, spune Feinstein. “Este ceva care mă preocupă destul de mult.” El resimte un sentiment de responsabilitate pentru SM, având în vedere contribuţia ei la dezvoltarea cercetării lui. “După cum văd eu situaţia, eu sunt studentul şi ea este profesorul”, spune el.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului the-curious-lives-of-the-people-who-feel-no-fear, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5
08/04/2013

Apa fluorizată: benefică ori nocivă?

Care este boala cu cea mai mare frecvenţă la nivel mondial? Probabil că vă gândiţi la infecţie. Sau la bolile cardiovasculare ori la cancer sau SIDA. De fapt este guturaiul! Care este boala ce ocupă locul doi în acest clasament? Caria.

 

 

 

 

Fără îndoială cariile sunt neplăcute şi pot cauza dureri. În plus afecţiunile cavităţii bucale facilitează intrarea bacteriilor în sânge şi producerea de boli respiratorii sau cardiace. Din fericire însă cariile pot fi prevenite. Igiena orală adecvată şi reducerea aportului de dulciuri sunt factorii esenţiali, dar dinţii pot fi întăriţi şi prin intervenţii chimice. Evident ne referim aici la fluor.

Smalţul dinţilor este compus în principal din hidroxiapatită, o substanţă uşor de atacat de către acizi. Bacteriile ce se găsesc în mod natural în gură, în special streptococcus mutans, se hrănesc cu zaharuri pe care le transformă în acizi şi drept urmare apar cariile. Dacă dieta include fluor sau acesta este aplicat local pe dinţi, atunci el intră în structura dinţilor formând o substanţă mult mai rezistentă la acizi denumită fluorapatita. În ciuda părerilor populare, studiile indică că fluorul are în principal un efect local ce se manifestă numai după apariţia dinţilor. Fluorul are totodată şi un efect secundar. El poate să interacţioneze cu enzimele, precum cele folosite de bacterii pentru a transforma zaharurile în acizi. Iar deoarece caria este o problemă universală s-ar părea că o simplă metodă de prevenţie precum adăugarea unei cantităţi mici de fluor în apa potabilă ar fi o soluţie binevenită.

Foarte mulţi experţi din sănătatea publică susţin că fluorizarea apei a fost una dintre cele mai sigure şi mai eficiente măsuri luate vreodată în favoarea sănătăţii populaţiei. Există însă şi persoane care afirmă că fluorizarea este o metodă nechibzuită, ineficientă şi riscantă, ce a fost implementată numai fiindcă guvernul, industria şi armata SUA au colaborat în secret cu autorităţile din sănătatea publică pentru a transforma un produs secundar toxic din industria fertilizatorilor într-un mijloc de prevenţie al cariilor. De ce? Pentru ca să poată fi adăugat la apa potabilă! Mai mult, toţi aceştia au uneltit în scopul de a ascunde informaţiile legate de riscurile fluorizării şi au încercat să submineze cariera oamenilor de ştiinţă care apărau punctul de vedere opus. Controversa nu este o noutate în ştiinţă, dar rareori ne-a fost dat să vedem o chestiune care să genereze atât de mult „venin” verbal şi o denaturare atât de flagrantă a literaturii ştiinţifice privind fluorizarea surselor publice de apă. Iar observaţia este valabilă pentru ambele tabere!

Să începem cu un pic de istorie. În anul 1901 Frederick McKay deschide un cabinet stomatologic în Colorado Springs, Colorado şi ajunge foarte repede să constate că mulţi dintre pacienţii săi aveau dinţii pătaţi sau marmoraţi, o afecţiune cunoscută acum sub numele de fluoroză. McKay a fost surprins să descopere că cei cu dinţi inestetici aveau cele mai puţine carii. Cauza s-a dovedit a fi conţinutul mare de fluor în apa potabilă din Colorado Springs. Observaţia lui McKay a dus la compararea sănătăţii dinţilor în comunităţile cu concentraţii diferite de fluor în apă. La o concentraţie naturală de fluor mai mare de 1 parte la un milion (ppm) incidenţa cariilor se reducea la cca. 50 – 65%. Iar la această concentraţie doar 10% dintre copii prezentau semne foarte slabe ale fluorozei. Drept urmare Organizaţia Mondială a Sănătăţii a început să recomande suplimentarea apei cu fluor acolo unde concentraţia era scăzută.

În 1945 Grand Rapids, Michigan a devenit primul oraş din lume care şi-a ajustat concentraţia de fluor din apa potabilă la valoarea de 1 ppm, urmat în acelaşi an de Brantford, Ontario. Brantford a făcut parte şi din primul studiu epidemiologic asupra fluorului. Pentru a se stabili frecvenţa cariilor în anii 1948 şi 1959 se făceau comparaţii cu Sarnia, ce avea o concentraţie foarte mică de fluor în apă, şi cu Stratford, cu o concentraţie de 1,6 ppm. În Sarnia exista o incidenţă ridicată a cariilor, atât în anul 1948, cât şi în anul 1959 90% dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 9 şi 11 ani având carii, în timp ce în Stratford procentul era de numai 50% dintre copii. Între anii 1948 şi 1959 frecvenţa cariilor a scăzut de la 90% la 50% în Brantford. Drept rezultat Sarnia a introdus fluorizarea apei. Azi, cel puţin în America de Nord, fluorizarea este o metodă larg răspândită. Asociaţia Americană a Stomatologilor pledează cu convingere în favoarea fluorizării apei şi estimează că fiecare dolar cheltuit pentru fluorizare economiseşte cca. 50 de dolari necesari în viitor pentru tratarea dinţilor.

Fluorizarea a creat de la bun început controversă. Oponenţii susţineau că în apa potabilă se adaugă „otravă de şobolani” şi că autorităţile nu au niciun drept să stabilească tipul de apă pe care populaţia trebuie să-l bea. Emoţiile s-au amplificat, iar neîncrederea a înflorit. În martie 1944 autorităţile din zona Newburgh, New York au anunţat că apa potabilă din oraş va fi fluorizată. În ziua în care era programată aplicarea acestei măsuri autorităţile locale de sănătate publică au fost surprinse să primească de la populaţie o serie de plângeri în care se vorbea despre cratiţe decolorate, probleme digestive ori proteze dentare crăpate. Dar de fapt încă nu se făcuse nicio modificare a apei, căci echipamentul pentru fluorizare nu fusese gata la timp! Dar imaginaţia colectivă a început să funcţioneze, căci se pare că dacă te aştepţi la anumite simptome le poţi manifesta.

Fluorizarea apei reduce incidenţa cariilor. Dar scara la care se întâmplă acest proces este însă discutabilă. În ultimii ani prezenţa pe piaţă a pastei de dinţi şi a apei de gură cu fluor, precum şi a suplimentelor alimentare a diminuat efectele atribuite apei fluorizate în zonele bogate. Comunităţile sărace sunt însă cele care au cel mai mult de beneficiat de pe urma fluorizării apei. Dar cu ce risc? La urma urmei criticii au dreptate atunci când se referă la fluor drept „otravă pentru şobolani”. Ar trebui să ne facem griji? Să fie oamenii doar nişte şobolani gigantici? Nu, cu mici excepţii. Chestiunea siguranţei fluorizării merită însă analizată.

Fluorul poate fi toxic, nu există nicio îndoială în acest sens. Aşa cum oponenţii fluorizării apei ne reamintesc în mod constant fluorul a fost într-adevăr folosit pentru a otrăvi şobolanii. Dar acest lucru nu are nicio legătură cu faptul că trebuie sau nu adăugat în apa potabilă pentru a optimiza sănătatea dentară. Toxicitatea este întotdeauna o chestiune de dozare! O bucăţică mică de fluorură de sodiu pură va ucide un şobolan, dar acesta va trebui să bea cca. 100 l de apă potabilă fluorizată pentru a suferi acelaşi destin fatal, dacă apă are concentraţia normală de fluor de 1 ppm. Şi în plus ar trebui să nu urineze! Etichetarea unei substanţe drept „otrăvitoare” fără a preciza doza este un act ilogic şi iresponsabil. La urma urmei folosim „otrăvuri” tot timpul. Clorul utilizat în purificarea apei poate fi folosit şi drept armă chimică. Morfina este un antianalgezic excelent, dar o doză puţin mai mare decât cea necesară pentru ameliorarea durerii poate adormi pacientul şi nu este nevoie de mult mai mult pentru a-l adormi pe vecie. O doză mare de aspirină poate fi fatală, la fel ca şi o supradoză de sare de masă, supliment pe bază de fier ori pastă de dinţi cu fluor. Teoretic o persoană ar putea înghiţi o doză letală de pastă de dinţi cu fluor, deşi i-ar fi foarte greu să facă aşa ceva fără să vomite. Toate acestea însă nu au nimic de-a face cu adăugarea fluorului în apă sau în pasta de dinţi.

La fel de irelevant este şi faptul că fluorul este folosit pentru a îmbogăţi uraniul în armele nucleare sau pentru a prepara gazul toxic Sarin ori a izola aluminiul dintr-un minereu. Iar argumentul folosit contra fluorizării cum că CIA ar fi încercat să studieze dinitrofluoridul, un derivat al acidului acetic, ca fiind o substanţă cu potenţial în controlul minţii este complet absurd. Mişcării anti-fluorizare îi place să scoată în evidenţă faptul că acidul hidrofluorosilic, substanţa chimică folosită în mod obişnuit pentru fluorizarea apei potabile, este un deşeu din industria fertilizatorilor. Ceea ce este adevărat, dar ce-i cu asta? Transformarea unui deşeu industrial într-o substanţă folositoare în loc de eliminarea acestuia este un lucru de dorit. Toate aceste argumente sunt la fel de găunoase ca şi cel al senatorului Joe McCarthy care spunea în anii ‘50 că fluorizarea este o conspiraţie comunistă pusă la cale pentru a otrăvi America, ori afirmaţia altora cum că ar fi fost o manevră abilă a industriei zahărului în scopul de a creşte vânzările de dulciuri fără a afecta dinţii copiilor. Mişcarea anti-fluorizare îşi face singură deservicii cu aceste argumente irelevante, precum şi prin apelul excesiv la teamă. Adevărul este că există motive mult mai legitime pentru a analiza mai scrupulos această problemă.

Afirmaţiile majore aduse împotriva fluorizării apei sunt: creşte riscul de fracturi osoase şi de cancer osos, poate interacţiona cu funcţia tiroidei, precum şi cu alte sisteme biologice, poate expune populaţia la contaminarea cu produşi proprii producţiei de acid hidrofluorosilicic şi poate cauza fluoroza dentară. Doar ultimul dintre argumente este justificat. Stomatologii raportează într-adevăr mai des prezenţa petelor caracteristice fluorozei dentare în zonele în care fluorul este adăugat în apă. Chiar dacă este doar o problemă estetică, ea este cu siguranţă o problemă. De ce apare? Ca urmare a utilizării pe scară largă a pastei de dinţi şi a apei de gură cu fluor, precum şi a alimentelor şi băuturilor fabricate cu apă fluorizată anumite segmente ale populaţiei sunt expuse la o concentraţie de fluor peste nivelul optim. În acelaşi timp datorită acestor surse de fluor, precum şi mulţumită îngrijirii timpurii şi mai bune a dinţilor s-au diminuat considerabil diferenţele între frecvenţa cariilor în zonele cu apă fluorizată şi nefluorizată. Chiar dacă aceste statistici sunt greu de confirmat frecvenţa actuală a cariilor în Vancouver, care nu a avut niciodată apă fluorizată, pare să fie la fel cu cea din Toronto, care foloseşte apă fluorizată de mai bine de 30 de ani.

Restul argumentelor ridicate împotriva fluorizării sunt mult mai vagi. În timp ce studiile de laborator şi anumite experimente pe animale sugerează că fluorul poate cauza cancer, investigaţiile epidemiologice extinse realizate în comunităţile cu apă fluorizată şi nefluorizată nu au arătat nicio diferenţă în frecvenţa cancerului, cu excepţia posibilităţii apariţiei unei forme rare de cancer osos la băieţi. Aşa cum este de aşteptat fluorul intră la fel de bine în oase ca şi în dinţi, dar anumite studii arată că în mod surprinzător în ultimul caz fluorul poate duce la slăbirea oaselor. Din nou, studiile epidemiologice au arătat că deşi există un risc mai mare de fracturi, acesta este unul foarte mic. Fluorul reacţionează cu enzimele, fiindcă acesta este la urma urmei modul prin care controlează bacteriile din cavitatea bucală. De aceea teoretic poate avea un efect negativ asupra diferitelor funcţii ale corpului. Dar teoria nu este totuna cu realitatea. Aşa cum nu uită să sublinieze oponenţii fluorizării, acidul hidrofluorosilicic poate fi contaminat cu urme de plumb, arsenic şi radiu fiecare dintre aceste substanţe fiind periculoase. Dar cantitatea care ajunge în apa potabilă din această sursă este mai mică decât ceea ce este prezent în mod natural în multe sisteme acvatice. Este interesant de observat şi faptul că ceaiul reprezintă o sursă mult mai bogată de fluor decât apa fluorizată, dar cu toate acestea nu au fost depistate niciun fel de efecte adverse legate de consumul de ceai.

Chestiunea fluorizării „a luat foc” în mai 2006 atunci când National Research Council din SUA a publicat un raport intitulat „Fluorul în apa potabilă: Un studiu ştiinţific al standardelor Agenţiei de Protecţie a Mediului (EPA)”. Presa s-a ocupat intens de acest subiect, iar majoritatea articolelor publicate au prezentat în mod corect recomandarea studiului de a diminua valoarea de 4 ppm pentru concentraţia maximă a fluorului în apa potabilă. Apoi însă jurnaliştii au interpretat acest fapt drept o chemare la luptă pentru siguranţa fluorizării apei. O schimbare importantă de perspectivă! Să analizăm însă ce formula cu adevărat acest raport şi concluziile ce pot fi trase.

În anul 1986 pe baza datelor existente atunci Environmental Protection Agency (EPA) stabilea o concentraţie de 4 ppm pentru nivelul maxim de fluor în apă. Această valoare se baza pe faptul că o concentraţie mai mare ducea la slăbirea smalţului dinţilor. Nu exista nicio sugestie cum că nivelul de 4 ppm ar fi fost asociat cu vreun risc. Cel puţin nu din partea EPA. Grupul anti-fluorizare avea însă alte păreri. Oponenţii susţineau că fluorul din apă reprezintă un risc pentru afecţiunile musco-scheletale, neuronale şi endocrine şi că ar putea cauza cancer. De la stabilirea valorii maxime de 4 ppm în anul 1986 au apărut numeroase studii ce au analizat toate aspectele fluorizării apei şi de aceea EPA a decis că a sosit vremea să reanalizeze situaţia pentru a stabili dacă această valoare mai este sau nu valabilă.

După examinarea celor mai recente studii toxicologice, epidemiologice şi clinice experţii au concluzionat că fluorida dentară severă poate apărea la copii chiar şi la o concentraţie de 4 ppm în apă, iar consumul de apă cu acest nivel de fluorizare poate duce la slăbirea oaselor şi creşterea riscului de fracturi. Pe baza acestor evidenţe comisia de experţi a recomandat reducerea concentraţiei maxime de 4 ppm. Iar acum urmează punctul important. Atunci când se adaugă fluor în apa potabilă cu scopul de a preveni cariile concentraţia finală este cuprinsă între 0,7 şi 1,2 ppm. Adică foarte departe de 4 ppm! Şi atunci unde este riscul asociat cu apa potabilă cu o concentraţie de 4 ppm de fluor? Un procent de 0,5% din populaţia nord-americană bea apă cu o concentraţie naturală de fluor de 4 ppm sau mai mult. Deci această concentraţie naturală de fluor în apă reprezintă o problemă potenţială, dar raportul NRC nu vorbeşte despre niciun risc pentru o concentraţie de 1 ppm de fluor în apa potabilă. Iar experţii NRC au analizat toate aspectele, inclusiv tulburările hormonale şi cancerul. Nu au găsit niciun fel de efecte negative asupra sănătăţii în afară de slăbirea smalţului dinţilor şi o uşoară slăbire a oaselor, chiar şi la o concentraţie de 4 ppm! Şi în mod clar nu a fost formulată nicio recomandare privind reducerea fluorizării sub 1 ppm. Desigur, nu putem exclude faptul că anumite studii din viitor nu vor ridica alte probleme legate de fluorizare, dar interpretarea raportului NRC cum că fluorul în apă la o concentraţie de 1 ppm reprezintă un risc este complet eronată.

Ce concluzii se pot trage? Fluorizarea apei nu cauzează probleme serioase de sănătate, dar studiile recente sugerează că beneficiile fluorului sunt mai mult locale şi de aceea putem să punem sub semnul întrebării concentraţia necesară de fluor în apa potabilă. S-ar putea ca pastele de dinţi cu fluor, tratamentele cu fluor realizate de stomatologi şi prezenţa fluorului în alimente şi băuturi să facă o mare parte din treabă, astfel încât să nu mai fie nevoie de o concentraţie de 1 ppm. Desigur, s-ar putea ca acest scenariu să nu fie adecvat pentru comunităţile sărace. Oricum beneficiile fluorului depăşesc riscurile asociate. Iar decizia de a fluoriza sau nu apa trebuie luată în funcţie de avansul ştiinţei, iar nu pe baza proprietăţii fluorului de a fi „otravă pentru şobolani”. La urma urmei medicamentul Coumadin ce “subţiază sângele” şi salvează anual mii de vieţi a fost folosit iniţial pentru a extermina şobolani! Căci într-adevăr numai doza face otrava.

Traducere de Brânduşa Băcilă după The Fluoride Controversy, cu acordul editorului

SocButtons v1.5
08/04/2013

Genealogia pe baza ADN-ului, posibilă?

Acum există foarte multe companii care se oferă să vă spună totul despre strămoşii dumneavoastră în urma unui test ADN. Trimiteţi o mostră de ADN şi 100 - 200 de lire sterline (sau între 150 şi 300 dolari), iar în schimb primiţi un raport.

 

 

 

Ca urmare a rezultatelor acestor teste s-ar putea să vă găsiţi o înrudire cu o personalitate istorică faimoasă. Vi se poate spune dacă sunteţi descendenţi ai unor grupuri de populaţie precum vikingii sau zulu, de unde au venit strămoşii dumneavoastră îndepărtaţi sau când au migrat.

Reclamele care se fac acestor teste creează impresia că rezultatele dumneavoastră sunt unice şi că testele vă vor spune totul despre istoria personală. Dar această istorie pe care o veţi primi le poate fi dată tot atât de bine altor mii de oameni. În schimb, rezultatele obţinute în urma testelor ADN se pot potrivi la o mulţime de alte poveşti diferite de cea care vi se va spune dumneavoastră.

Se ştie prea bine cum horoscoapele se folosesc de afirmaţii vagi pe care receptorii le consideră mult mai potrivite cu situaţia lor decât sunt ele în realitate (este ceea ce numim ”efectul Forer”). Testele de genealogie genetică fac ceva asemănător, iar multe exagerează cu mult dincolo de dovezile existente cu privire la origini. Nimeni nu  poate să privească ADN-ul citindu-l ca pe o carte sau ca pe harta unei călătorii. În cea mai mare parte, testele nu vă pot spune toate acele lucruri pe care le pretind – ele sunt doar un pic mai mult decât o astrologie genetică.

Ce puteţi afla despre strămoşii dumneavoastră personali din testul ADN?

Nu foarte multe. Testele de genealogie genetică folosesc anumite tehnici care au fost  elaborate de cercetători pentru a studia diferențele de ADN la mai multe grupuri de oameni. Ceea ce ştim despre genealogia genetică, aproape fără excepţie, este istoria genealogiei unor populaţii întregi.  Companiile care se ocupă cu aşa ceva folosesc tehnici din acest domeniu şi vând descoperirile lor unor oameni care vor să ştie totul despre istoria lor personală. Dar aceste tehnici nu au fost proiectate în acest scop. Informaţia pe care o oferă nu este unică pentru fiecare individ. Lăsând la o parte faptul că  mai există şi alte defecte ale acestor servicii de testare, principala idee este că însuşi conceptul de genealogie genetică individuală este nefondat.

Ce este testarea genealogiei genetice?

Există diferite tipuri de teste. Toate folosesc o mică mostră din AND-ul unei persoane, de obicei  prevalate din salivă, şi compară secţiunile acesteia cu alte ADN-uri asupra cărora există informaţii cu privire la apartenenţa etnică sau la originea geografică. Diferite teste analizează părţi diferite ale ADN-ului unui individ.

• ADN-ul cu cromozom Y (acesta se găseşte doar la bărbaţi şi este moştenit pe linie masculină).
• ADN-ul mitocondrial ”ADNmt” (acesta se găseşte la bărbaţi şi femei fiind moştenit pe linie feminină).
• ADN-ul autozomal (acesta reprezintă 98% din ADN-ul dumneavoastră şi poate proveni de la orice strămoş).

Fiecare dintre noi avem doar o linie ancestrală pentru ADN-ul mitocondrial şi fiecare bărbat doar una pentru ADN-ul cu cromozom Y – deci în termeni de genealogie genetică aceştia sunt transmişi ca o singură genă. Pe de altă parte, ADN-ul autozomal este alcătuit din mii de secţiuni de ADN, fiecare cu propria sa istorie. 

La ce ne referim când vorbim despre strămoşi?

Testele privind genealogia ADN ne trezesc interesul pentru arborele nostru genealogic. Cu toate acestea, ADN-ul nostru nu reprezintă istoria acestui arbore genealogic. El este un mozaic de secvențe genetice care ne-a parvenit prin intermediul multor strămoşi diferiţi. Cu fiecare generaţie aproape că vă dublaţi numărul de strămoşi fiindcă fiecare individ are doi părinţi – dacă ne întoarcem cu doar 10 generaţii în urmă (200-300 de ani) este probabil să aveţi cam o mie de strămoşi. Nu trebuie să privim prea îndepărtat în timp înainte de a constata că avem mai mulţi strămoşi decât secţiuni de ADN şi aceasta înseamnă că avem şi strămoşi de la care nu am moştenit niciun ADN.

Când geneticienii vorbesc despre strămoşi comuni ei se referă la faptul că au dat de urma moştenirii unei anumite secţiuni de ADN sau de anumite gene comune. Şi ştim că diferitele secţiuni de ADN poartă modele de genealogie genetică. Ceea ce înseamnă că cercetătorii pot estima cât de recent am început să avem strămoşi comuni, în funcţie de ce îşi propun să studieze:

:: Cercetătorii analizează ADN-ul mt pentru a urmări genealogia transmisă pe linie feminină. Conform  ADN-ului mt, toată lumea care este în viaţă în momentul de faţă împărtăşeşte un strămoş comun care a trăit acum 160.000 şi acum 200.000 de ani.

:: Atunci când cercetătorii studiază ADN-ul cu cromozom Y, ei urmăresc genealogia pe linie masculină, iar conform celor mai recente estimări există pentru toţi un strămoş comun, care a trăit acum 240.000 de ani şi acum 580.000 de ani.

:: Dacă se studiază secţiuni de ADN din alte părţi ale genomului (ADN-ul autozomal)  o ”secţiune ancestrală comună de ADN” (adică o secţiune de ADN pe care toţi oamenii care trăiesc pe pământ în ziua de azi au moştenit-o) variază de la o genă la alta, dar a fost estimată în medie la 1 milion de ani în urmă.

Există şi unele informaţii corecte pe care testul genealogiei genetice vi le poate oferi

Datele genetice de la ADN-ul cu cromozom Y se pot folosi în mod credibil la studiul genealogiei individuale pentru a suplimenta studii istorice independente cu privire la genealogie.  Dacă, de exemplu, doi oameni au identificat – prin cercetare istorică, care implică şi nume comune – un strămoş comun pe linie masculină, care a trăit în secolul al XVI-lea este rezonabil să se folosească datele lor privind cromozomului Y  pentru a verifica acest lucru.  Există câteva companii de genealogie genetică profilate pe astfel de servicii. Dar pentru a răspunde cu un grad de credibilitate la o întrebare specifică privind genealogia individuală este necesară combinarea informaţiilor istorice cu cele genetice.

Cu toate acestea, în cazul în care căutaţi cea mai recentă persoană care să fie strămoşul comun al tuturor oamenilor care se află în viaţă în momentul de faţă, cea mai bună estimare este că acest individ a trăit doar acum 3.500 de ani - ceea ce este mult mai recent decât vă puteţi imagina.

Poate genealogia genetică să vă spună...

... dacă sunteţi  înrudiţi cu o personalitate istorică?

O astfel de companie specializată vă poate spune că sunteţi înrudiţi cu Regina din Saaba sau cu Napoleon. Răspunsul este da, probabil că sunteţi! Şi asta se poate spune despre mulţi alţi oameni de astăzi în legătură cu rudeniile lor din trecut fără să fie necesare teste genetice. Cu toţi suntem înrudiţi. Problema este doar în ce grad. Nu numai că se estimează că strămoşul nostru comun a trăit acum 3.500 de ani, dar estimări întemeiate arată că fiecare individ care era în viaţă acum 5.000 de ani a fost fie un strămoş comun al tuturor celor cate trăiesc în zilele noastre, fie nu a fost strămoşul nimănui din  prezent. Deci la acel moment din trecut, avem cu toţii acelaşi set de strămoşi.

Dacă vi se spune că sunteţi înrudit genetic (împărţiţi un marker genetic) cu cineva care a trăit cu mult timp în urmă, ar putea fi adevărat, dar nu este foarte semnificativ. În realitate, cu toţii împărtăşim marea majoritate a ADN-ului nostru prin strămoşii comuni îndepărtaţi - şi s-ar putea să avem foarte puţin ADN direct moştenit de la un strămoş care a trăit chiar şi cu doar câteva generaţii în urmă. 

… dacă strămoşii dumneavoastră au venit dintr-o anumită populaţie sau colţ al lumii?

Testarea genetică a originilor prezintă o viziune simplificată a lumii, în care toată lumea aparţine unui grup care poartă o etichetă, cum ar fi “viking” sau “zulu”. Dar genetica oamenilor nu reflectă grupuri distincte. Chiar şi graniţele culturale puternice cum ar fi cele dintre limbile germanice şi cele romanice din Europa, nu au diferenţe genetice notabile. Cele mai îndepărtate şi mai  puţin populate locuri din Marea Britanie, precum munţii Scoţiei (Highlands) prezintă unele diferenţe genetice la cea mai mare parte a populaţiei, dar acestea nu sunt foarte mari. Nu există nimic de tipul “genei 5 scoţiene”. În schimb, grupurile arată povestea unei schimbări genetice şi a unei amestecări treptate. În cazul în care se poate face o legătură între un grup tribal şi o secţiune specială a ADN-ului, de exemplu, am putea spune că, dacă aţi avea-o în prezent, există posibilitatea ca unul dintre strămoşii dumneavoastră să fi aparţinut acelui grup. Dar asta este tot. Istoria umanităţii este complicată şi presupune foarte multă migraţie – astfel că strămoşii dumneavoastră vin probabil din multe locuri diferite. Fiecare dintre genele dumneavoastră are istoria ei proprie, ceea ce înseamnă că există mii de versiuni genealogice posibile. Dacă nu se poate verifica în mod ştiinţific care din setul de istorii posibile este cea mai potrivită explicaţie pentru ADN-ul dumneavoastră, nu avem de a face decât cu basme.

… dacă  strămoşii dumneavoastră s-au mutat într-o anumită parte a lumii la un anume moment în timp?

Cercetătorii  folosesc diferenţele genetice  dintre cromozomii Y sau  cele din ADNmt la o serie de indivizi pentru a deduce posibili arbori genealogici de înrudire. Putem estima timpul strămoşilor comuni pe aceşti arbori, deşi  estimările nu sunt precise. Dar nu este rezonabil să facem un salt de la aceşti arbori ADN la localizarea geografică sau la migrările din trecut ale strămoşilor dumneavoastră. De exemplu, un om din Marea Britanie s-ar putea să aibă un tip de cromozom Y care este întâlnit mai des  în Africa de Nord  decât în altă parte. Cu toate acestea, observaţia se bazează pe populaţiile din Africa de Nord de acum, nu din trecut, iar oamenii s-au deplasat de-a lungul secolelor, drept pentru care acelaşi tip de cromozom Y poate fi găsit şi în alte părţi ale lumii ‚ ceea ce înseamnă că subiectul nostru l-ar fi putut tot atât de bine moşteni de la unul dintre aceştia.  Şi chiar dacă unii dintre strămoşii săi au venit din Africa de Nord, nu se poate şti când au venit în Marea Britanie sau câţi dintre milioanele sale de strămoşi au venit din acea zonă.

Astfel, dacă o companie de testare a genealogiei genetice vă vorbeşte cu încredere despre strămoşii dumneavoastră genetici  care s-au mutat dintr-un loc în altul la un moment dat în timp, afirmaţia fie ea  inventată sau  adevărată, oricum este la fel la fel de lipsită de sens, adică orice individ aflat astăzi în viaţă ar putea avea o conexiune genetică similară.


Modelele de genealogie genetică sunt încurcate

De ce munca pentru a afla genealogia cuiva este aşa de complicată? Cea mai simplă explicaţie este că genealogia este mult mai complicată decât pare la prima vedere. Modelele din ADN-ul nostru sunt făurite de istoria umanităţii în mişcare. Dacă privim înapoi în timp, nu este nevoie decât de o mică migraţie pentru a determina genealogia oamenilor dintr-o vastă arie geografică. Mai există şi multe interferenţe ale altor procese aleatorii: mutaţiile ADN-ului, cine cu cine are copii şi care gene se transmit de la o generaţie la alta. Toate aceste procese limitează tot ceea ce un test v-ar putea spune deoarece:
• Aceleaşi modele de diferenţă genetică dintre noi pot fi rezultatul unor istorii foarte diferite ale umanităţii
• O versiune a istoriei poate produce o mulţime de modele foarte diferite ale deosebirilor genetice dintre noi
• Uneori au loc schimbări neaşteptate în tiparele ADN-ului, astfel încât ceea ce ni se pare a fi reflectarea unei istorii este de fapt rezultatul unei alteia, complet diferite.

Testele ADN care utilizează informaţii despre o descendenţă unică (cromozomul Y sau ADNmt) nu pot oferi informaţii genealogice detaliate

Deoarece cromozomul  Y şi ADNmt urmează o unică linie de filiaţie (maternă sau paternă) ne pot informa cu privire la o singură linie de strămoşi. Dar aceasta este doar una dintre multele noastre ramuri de descendenţă, şi cu cât căutaţi mai departe în trecut, cu atât devine mai irelevant pentru întreg arborele genealogic: Dincolo de mai mult de câteva generaţii, genealogia celor mai mulţi oameni este complexă şi este foarte dificil să poată fi determinată prin intermediul geneticii.Cercetătorii aleg să studieze cromozomul Y sau ADNmt tocmai pentru că urmăresc un model simplificat de moştenire, care se poate studia. Problema apare atunci când aceste teste comerciale de genealogie genetică tratează acest tip de date ca şi cum ele ar putea spune  întreaga poveste a unei genealogii.

Cercetarea genealogiei genetice în istoria omenirii

Testele de genealogie genetică de tip comercial împrumută în mod selectiv şi înşelător din cercetarea în domeniu, luând în considerare genealogia genetică a unei populaţii, dar ele nu trebuie confundate cu aceasta. 

Există trei abordări principale utilizate în cercetarea trecutului umanităţii: filogeografia, statistica descriptivă şi modelarea genetică a populaţiilor. Sunt cercetători care le folosesc pe toate trei, şi putem împrumuta unele perspective de la fiecare dintre ele. Cu toate acestea, unele dintre metode sunt mult mai solide decât altele şi cercetătorii în domeniu nu s-au pus de acord când şi cum este indicat  să fie utilizate, în special legat de întrebările cu privire la istoria umană.

Filogeografia

Această abordare descrie tipare geografice existente în genetică sau în alte tipuri de date (de ex. limbile), care se pot lega printr-o diagramă în formă de copac pentru a sugera istoria migraţiilor indivizilor, populaţiilor sau speciilor. Aceasta este cam întotdeauna abordarea folosită de companiile de testare a genealogiei genetice cu date privind cromozomul Y sau ADNmt – o abordare care poate genera istorii ipotetice, dar fără a ne spune în mod credibil că acestea sunt relatări adevărate despre povestea în timp a   tiparului ADN.  Critica principală care i se aduce folosirii metodei filogeografice de deducere a istoriei populațiilor este faptul că aceasta este de obicei interpretativă și se ghidează după prejudecăți subiective. Metoda mai este criticată și fiindcă nu a fost validată datorită faptului  că lucrează cu exemple a căror istorie se cunoaște deja.

Statistica descriptivă

Unele statistici pot fi folosite pentru a descrie principalele caracteristici ale unui set de date genetice. În cazul unui scenariu simplu, aceste statistici pot reprezenta procese cum ar fi migrația și schimbările în mărimea populației, care influențează circulația genelor și cantitatea  de variație genetică în rândul populațiilor umane. Dar atunci când companiile de testare a genealogiei analizează datele autozomale, ele vor folosi, de obicei una sau mai multe dintre aceste statistici. Și totuși această abordare nu poate reprezenta influența complexă a genelor de-a lungul timpului, sau rolul aleatoriului în mutațiile ADN-ului și felul în care genele sunt transmise  generațiilor următoare.

Modelarea genetică a populațiilor

Mulți geneticieni ai populațiilor sunt interesați să poată spune ceva despre origini, despre migrațiile din trecut și despre amestecul dintre indivizi în cadrul populațiilor umane. Aceasta este o sarcină foarte dificilă, dar observând mai multe persoane din diferite regiuni și mai ales modelând istoriile posibile ale populațiilor și calculând cât de probabil ar putea ele  explica  un model de ADN, diferite idei despre istoria populațiilor ar putea fi testate prin diverse metode științifice solide. Această abordare îi ajută pe cercetători să determine care   dintre multele istorii posibile este cea care a condus cel mai  probabil la modelul de ADN studiat. Datorită acestui fapt, metoda modelării genetice este considerată cea mai folositoare și cea mai științifică. Cu toate acestea, deși ea ne poate spune  ceva despre populații, ne poate oferi  foarte puține date despre fiecare  persoană în parte.

Acest articol a fost rezultatul cercetărilor profesorilor David Balding, Mark Thomas și Tabitha Innocent cu asistență din partea Dr. Turi King, Dr. Lounès Chikhi, Dr. Rosalind Harding, Prof. Mark Jobling și Prof. Guido Barbujani.

 

 

Traducere: Daniela Albu

This publication [sense-about-genetic-ancestry-testing] published by Sense About Science in [2013] in the English language, has been translated into [Romanian] by [Scientia.ro] in [April 2012], and is used with the permission of Sense About Science. Sense About Science assumes no responsibility for the accuracy and completeness of the translation or for actions that may ensue as a result thereof. The approved text of all Sense About Science publications is that published by Sense About Science in the English language.

Copyright under Creative Commons Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 2.0 UK: England & Wales License. Published in [2013] by Sense About Science. Used with permission of Sense About Science. Contact enquiries@senseaboutscience.org for permission to reproduce or translate the document.

SocButtons v1.5
07/04/2013

"The Human Body". Ce spune ministerul?

The Human Body, expoziţia care a adunat până în acest moment 20 de milioane de vizitatori, în toată lumea, se află la Bucureşti. Ministerul Educaţiei din România o apreciază ca periculoasă pentru elevi şi nu recomandă vizitarea ei.

 

 

 

M-am frecat la ochi citind asta (şi am numărat repede undele theta, cele asociate cu starea de vis). E adevărat, sunt treaz. Şi şocat! Ministerul Educaţiei recomandă ignoranţa. Mă felicit (încă o dată) că am părăsit acest sistem învechit, osificat, rigid, orientat împotriva dezvoltării cunoaşterii autentice.

Citiţi reacţia Muzeului Antipa la adresa Ministerului Educaţiei privind expoziţia The Human Body.

Expoziţia este un curs de anatomie pe viu. Anatomia nu este o disciplină periculoasă pentru oameni (nu se lucrează cu substanţe radioactive). Ba aş spune că este utilă, dacă nu cumva chiar necesară, măcar pentru cei dornici de o viaţă sexuală satisfăcătoare sau interesaţi de plămâni sănătoşi, liberi de nicotină.

La o analiză mai atentă realizez că mirarea mea este copilărească. În fond, la ce poziţie oficială m-aş fi putut aştepta de la un Minister al Educaţiei care asigură studiul religiei timp de 12 ani? Nu vreau să promovez victimizarea şi să mă întreb, retoric, dacă vom scăpa vreodată de acest blestem cognitiv şi, prin consecinţele lui pe termen lung, emoţional!

Îţi propun să faci şi tu ceva, aşa cum fac şi eu. Dacă ai copii îţi recomand să-i duci la expoziţia The Human Body. Va fi o experienţă de neuitat. Lucrurile nu se vor schimba doar pentru că ne dorim sau sperăm să se schimbe (şi aproape sigur Iisus nu va veni să le schimbe, deşi, din motive de corectitudine politică, nu exclud la modul absolut infima posibilitate).

Lucrurile se vor schimba şi ţara noastră se va moderniza, nu doar la capitolul smartphones, şi pentru că noi ne schimbăm. Şi nu le permitem unor autorităţi dubioase să-i îndoctrineze pe copii sau să le refuze dreptul la cunoaştere de calitate.

Educaţia poate fi ceva minunat.  Ceva încântător. Şi ceva deosebit de util, desigur. Doar că nu, deocamdată, în sistemul public actual. Ci în alte locuri. Pentru o vreme şi la muzeul Antipa.

Articol preluat de pe site-ul Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului

SocButtons v1.5
04/04/2013

Materia întunecată. Din ce este creată?

Materia întunecată este Goliat-ul care se presupune că domină galaxia noastră. Dar s-ar putea să îl fi întâlnit deja pe David, ucigaşul său. Carlos Frenk ar putea fi acum mulţumit de faptul că nimeni nu îl mai consideră un trăznit, dar el nu a fost întotdeauna la fel de norocos.

 

 

 

”Când luam cuvântul la diverse conferinţe, oamenii aproape că aruncau cu roşii stricate în mine”, a spus Frenk.

Vina lui consta în faptul că era un susţinător fervent al ideii, pe atunci controversate – că cea mai mare parte din materia Universului constă dintr-o supă rece, densă şi invizibilă de ”materie întunecată”. În prezent toată lumea este convinsă cu tărie de acest lucru. Ori de câte ori se acumulează materie întunecată, aceasta este urmată cu uşurinţă de către materia normală, atrasă irezistibil de către covârşitoarea ei gravitate dominantă. Din această materie se formează stele şi apoi se nasc galaxii – străfulgerări slabe de lumină într-un imperiu  al întunericului.

Dar tocmai încrederea neştirbită cu care se fac acum aceste afirmaţii, a început să îl îngrijoreze pe Frenk: ”am realizat brusc că tinerii oameni de ştiinţă abordau materia întunecată  de la sine înţeles şi am fost absolut scandalizat”, a spus el. Punctul său de vedere are sens. Experimentele care şi-au propus să simuleze materia întunecată nu au produs nimic până în momentul de faţă, iar căutările privind fluxul de particule ale acesteia pe Pământ  a generat rezultate confuze şi contradictorii. Modelele propuse despre cum materia întunecată plămădeşte  cosmosul vizibil ezită între confirmări triumfătoare şi contradicţii abisale.

Eu însumi ca tânăr teoretician cosmolog, mă număr printre discipolii materiei întunecate. După părerea mea, sunt mult prea multe fenomene în Univers care nu s-ar putea explica fără existenţa acesteia. Dar  trebuie să fie o cale de ieșire din marile dileme. Materia întunecată într-adevăr există, este necesar doar  să regândim ideea că ea ar deţine tot controlul în cosmosul nostru presărat cu stele. 

Era aproape cu un deceniu în urmă când la cursul universitar de fizică mi s-a prezentat ideea că o parte de cinci şesimi a materiei din Univers este invizibilă. A fost iniţial invocată materia întunecată pentru a explica observaţiile din anii 1930 potrivit cărora clusterele de galaxii se rotesc prea rapid pentru cantitatea obişnuită de materie conţinută. În anii 1970 argumentul materiei întunecate a fost folosit, de asemenea, pentru a explica de ce galaxiile se rotesc prea repede, ca şi cum ar fi trase de un remorcher extragravitaţional suplimentar.  Chiar şi aşa, îmi amintesc că mă gândeam că explicaţiile s-ar putea baza şi pe magicul praf de stele al zânelor.

Dar experienţa m-a transformat într-un credincios adept al existenţei materiei întunecate. Felul în care galaxiile şi alte corpuri cereşti masive curbează lumina vine în sprijinul ideii că în cosmos există mult mai mult decât poate cuprinde ochiul omenesc. Modele de radiaţii ale microundelor cosmice, amurgul big bang-ului, dezvăluie materia Universului timpuriu angrenată într-o competiţie bine echilibrată între contracţia gravitaţională şi presiunile expansive într-un mod care confirmă în detalii uimitoare, teoria existenţei materiei întunecate. În propria mea cercetare cu privire la formarea galaxiilor, pentru a reproduce reţeaua  galaxiilor ca pe o imensă pânză de fire toarse şi răspândite peste tot cosmosul aveam nevoie de materia întunecată, exact aşa cum Frenk şi ceilalţi şi-au imaginat-o: o supă rece al cărei conţinut aproape că nu se mişcă.

Retragerea

Este îmbucurător faptul că fizica particulelor oferă de-a gata reţeta acestei supe. Teoria supersimetriei este un pas înapoi faţă de modelul standard cu privire la particule şi interacţiunile acestora. Ea oferă realităţii o oglindă matematică afirmând că fiecare particulă descoperită până în prezent are de obicei un partener mai greu decât ea. Unii dintre aceşti super-parteneri interacţionează slab cu particule masive, sau ceea ce numim WIMP (engl. laş, fricos). Acestea au masă (deci produc gravitate şi reacţionează la ea), dar nu interacţionează cu lumina (şi deci nu pot fi văzute). Numărul acestor particule care ar fi fost  create la Big Bang coincide  cu densitatea materiei întunecate dedusă din observaţiile cosmologice – o conjuncție fericită cunoscută uneori şi sub numele de miracolul WIMP.

Dar miracolele pot avea loc cu adevărat ? Niciun experiment de  producere a particulelor supersimetrice, nici  măcar experimentul cu acceleratorul de particule  Large Hadron Collider (LHC) de la CERN, lângă Geneva, Elveţia nu a dat de urma lor până acum.  Cea mai simplă teorie supersimetrică a fost deja respinsă şi versiuni mult mai complexe îşi aşteaptă soarta când LHC va reporni cu o energie sporită, probabil în 2015.  ”După aceea, dacă nu se găsesc particulele supersimetrice în decurs de un an, cred că se va abandona şi această cale de cercetare” a declarat Ben Allanach, un teoretician al fizicii particulelor de la Universitatea Cambridge.  ”Eu unul voi dori să încep să lucrez la alte noi proiecte şi cred că şi alţii simt la fel ca mine”.

Dar aceasta nu este singura dificultate. Experimentele Fiddly în căutarea amprentei cosmice a particulelor WIMP pe măsură ce curg  din spaţiu au dat naştere la rezultate contradictorii. Experimentul DAMA de la Laboratorul Naţional Gran Sasso din centrul Italiei a descoperit un semnal care se schimbă ciclic la un an. Cam la aceasta ar trebui să ne aşteptăm dacă Pământul se mişcă  în raport cu o mare de întuneric rece şi calmă, pe măsură ce se rostogoleşte în jurul soarelui – dar alte experimente contrazic în mod categoric această descoperire. Misiuni spaţiale precum cele ale satelitului PAMELA şi ale Spectometrului Magnetic Alpha de la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale au  măsurat excesul de particule de antimaterie care s-ar putea produce dacă două particule WIMP intră în coliziune – dar rezultatele nu corespund aşteptărilor noastre.

În general ”scepticismul cu privire la detectarea materiei întunecate este imens, deoarece aceasta este total respinsă de alte experimente care dovedesc contrariul”, spune Frenk.

Poate că cea mai grea lovitură adusă acestei teorii este faptul că atunci când analizăm detaliile materiei întunecate pe bază de particule WIMP, aceasta nu pare a fi sculptorul desăvârşit al galaxiei aşa cum s-a crezut. Anul trecut, Michael Boylan-Kolchin, un cosmolog de la Universitatea Irvine din California a difuzat simulări ale efectelor  materiei întunecate şi reci asupra mini-galaxiilor sferoidale pitice care viermuiesc în jurul Căii Lactee. Boylan-Kolchin ar putea deduce conţinutul de materie întunecată din aceste galaxii pitice urmărind felul în care stelele se deplasează în interiorul acestora (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 415, p. L40). ”Nu părea să aibă sens: totul era mai masiv şi mai dens în simulare spre deosebire de universul real”, a spus el.

Este oare timpul să schimbăm ordinea candidaţilor pentru materia întunecată?

O supă mai caldă


Există şi alte alternative la aceasta reţetă. Dacă mai degrabă decât un gazpacho rece, materia întunecată ar fi fost o supă fierbinte de particule acestea s-ar întrepătrunde şi ar forfeta mai uşor formând astfel galaxii mai difuze. În anii 1980 măsurătorile neutrinilor au convins unii cercetători că masa colectivă a acestor particule ciudate, care gonesc cu o viteză apropiată de cea a luminii, ar putea fi deajuns pentru a explica existenţa materiei întunecate. Dar s-a dovedit că masa acestora a fost supraestimată enorm şi materia întunecată fierbinte pe bază de neutrini a ridicat o problemă opusă  celei privind materia întunecată rece, şi anume faptul că se deplasa prea repede pentru a se putea stabili vreodată în structuri relativ compacte de tipul galaxiilor.

Dar mai există şi o a treia cale. Cu doi ani în urmă, Frenk a lucrat împreună cu echipa sa la soluţia ”Goldilock”: materie întunecată, care nu este nici prea caldă, nici prea rece, ci tocmai potrivită (a se vedea diagrama). Spre surprinderea lor , au putut obţine  o variantă călduţă a materiei întunecate care să producă galaxii pitice sferoidale fără să distrugă restul cosmologiei (Informări lunare ale Societăţii Astronomice Regale, vol. 420, p. 2318).

Dar nici această a treia cale nu este lipsită de problemele ei. Candidatul cel mai potrivit pentru obţinerea unei materii întunecate calde este un frate geamăn al neutrinului mai greu şi mai evaziv – foarte dificil de sesizat, cunoscut sub numele de neutrin steril. LCH poate fabrica indirect neutrini sterili prin coliziunea particulelor, dar semnătura acestora este atât de subtilă încât poate trece neobservată. Cea mai bună speranţă de a detecta neutrinii sterili este atunci când aceştia provin din neutrinii normali care se transformă spontan şi dispar astfel de pe ecranul radar al detectorului.

Astfel dacă materia întunecată caldă este soluţia, înseamnă că experimente precum DAMA şi-au îndreptat cercetările în sensuri greşite. ”Din punct de vedere experimental ar fi foarte tragic pentru că s-au făcut investiţii uriaşe, în special pentru detectarea particulelor WIMP”, a spus Frenk. Această idee are, de asemenea, consecinţe şi asupra teoreticienilor deoarece materia întunecată călduţă  este un concept complet separat de  acel tip de particule prezise de teoria supersimetriei, ceea ce slăbeşte mult atât credibilitatea teoriei particulelor WIMP, cât şi pe cea a supersimetriei.

Între timp, Jorge Peñarrubia de la Universitatea Edinburgh din Marea Britanie a cercetat împreună cu colegii săi felul în care materia întunecată este distribuită în interiorul galaxiilor pitice sferoidale din apropiere. Se pare că este distribuită în mod egal pe diametrul acestora (The Astrophysical Journal, vol 742, p 20). ”Această densitate constantă este ceva la care nu ne-am aşteptat” a spus  Peñarrubia. Simulările cu orice tip de temperatură a materiei întunecate – rece, fierbinte sau caldă – produc galaxii pitice care sunt grupate mai dens către centrul lor. Această discrepanță între teorie şi observaţie se repetă şi la galaxiile ceva mai mari şi mai îndepărtate. Anumite ”arome exotice” ale materiei întunecate ar putea fi de ajutor, de pildă materia întunecată auto-interactivă, acele particule care ricoşează în mod constant şi şi nu pot fi sculptate pentru a deveni cuspide centrale înguste. Dar nu reuşim să aflăm cum o particulă ipotetică ar ”ţopăi” în jurul numărului potrivit de galaxii pitice şi nu atât de mult în clusterele de galaxii. Din punctul meu de vedere acest tip de ”supă” nu miroase prea bine.

Aşa că ne aflăm într-un impas. Materia întunecată rece nu îndeplineşte chiar toate funcţiile pe care suntem dispuşi să i le atribuim, dar acest lucru este valabil pentru multe necunoscute pe care umanitatea încă le studiază. Şi totuşi supoziţia mea este că, oricât ar părea de ciudat, materia întunecată rece este ceea ce trebuie să fie numai că preţul pe care îl avem de plătit este de a înceta să ne-o imaginăm ca pe o forţă totalitară care guvernează galaxiile. Pe parcursul vieţii lor, stelele generează o cantitate uriaşă de energie. Când li se apropie sfârşitul, ele explodează în supernove. Gazele care se mişcă în spirală spre găurile negre generează o cantitate uriaşă de căldură. Energia de la aceste surse este de ajuns pentru a trimite cantităţi uriaşe de gaze turbionare care se deplasează violent în jurul interiorului unei galaxii. Materia întunecată nu este imună la aceste uriaşe agitaţii gravitaţionale : începe să se deplaseze în mod concentrat. Simulările pe care eu şi o serie de colegi le-am făcut în ultimii câţiva ani sugerează că, dacă gazul normal este agitat îndeajuns, acesta slăbeşte materia întunecată frământând-o aşa cum se face cu fulgii de zăpadă pentru a forma un bulgăre. (Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, vol 421, p 3464).

Particulele de materie întunecată pot deveni din nou reci şi supersimetrice, ele pur şi simplu se vor înfierbânta  atunci când sunt bruscate de exuberanţa materiei normale.  Energia crescândă a acestei supe  protogalactice o împiedică să se coaguleze prea dens, astfel încât structura sateliţilor pitici din Calea Lactee devine încă o dată explicabilă. Singura enigmă care persistă este de ce cercetările directe privind materia întunecată au dat naştere până în prezent la astfel de rezultate ambigue. Poate fiindcă experimentele de ultimă oră în domeniul fizicii particulelor sunt  foarte dificile. Peñarrubia este de părere că ”redistribuirea materiei întunecate necesită cantităţi enorme de energie, iar exploziile supernovelor sunt singurele astfel de surse plauzibile”. Dar el atrage atenţia asupra faptului că supernovele nu sunt de ajuns pentru a produce pe cont propriu galaxii pitice sferoidale de densitatea potrivită. ”Numărul mic de stele din aceste galaxii limitează valorile energiei supernovei la strictul necesar” a declarat el. Boylan-Kolchin este, de asemenea, sceptic privind graba cu care se amestecă teoria exploziilor cosmice oferind soluţii la toate problemele. ”În opinia mea personală este puţin probabil ca aceste efecte să poată salva teoria materiei întunecate reci”, a spus el.

Semnale ascunse

Sigur că eu sunt de părere că Boylan-Kolchin este pesimist - şi doresc să menţionez o altă dovadă deşi este la stadiul de început deocamdată,  în sprijinul ideii materiei normale turbulente care loveşte materia întunecată din jurul ei. Această dovadă este furnizată de Fermi – telescopul  NASA prin satelit, cu raze gama, trimis din 2008 în căutarea de semnale vizibile emise de materia întunecată. Totul ar putea părea inutil în ideea că materia întunecată nu poate fi văzută. Dar chiar teoria materiei întunecate reci sugerează că se pot vedea semne indirecte ale acesteia, de pildă, particulele ei se ciocnesc şi se anihilează într-un suflu de energie și un flash foarte vizibil de raze gama de lumină.

Alte locuri unde am mai putea căuta dovezi sunt şi sateliţii pitici din Calea Lactee. Ei se află aproape şi fireşte că sunt foarte neclari, ceea ce înseamnă că orice fotoni în raze gama de la ei se presupune că provin din anihilările de particule produse în materia întunecată.  Dar oficial acestea nu au fost încă detectate. ”În concluzie, până acum nu s-a detectat niciun semnal”, a declarat  Andrea Albert de la Universitatea de stat Ohio din Columbus, membru în echipa Fermi.

Cu toate acestea, anul trecut în aprilie, un cercetător din afara sferei de colaborare Fermi – Christoph Weniger, de la Institutul de Fizică Max Planck din Munchen, Germania a surprins lumea astrofizicii sugerând că Fermi ar fi detectat cu adevărat un semnal de la materia întunecată – nu de la galaxiile pitice, ci chiar din inima apropiată a Căii Lactee. Munca sa a arătat că  datele privind semnalarea unui exces semnificativ de raze gama din acea direcţie, toate cu aceeaşi energie de aproximativ 130 de gigaelectrovolţi, au fost ”îngropate” printre datele generale de la satelitul Fermi care au fost făcute publice (Jurnalul de Astrofizică şi Fizica Particulelor DOI: 10.1088/1475-7516/2012/08/007).

Semnalul este slab şi nu este mai puternic în centrul Căii Lactee, unde ne-am aştepta să se acumuleze materia întunecată, ci cam la un grad depărtare de centru. Acest dezechilibru dă naştere suspiciunii că ar putea fi produsul unei necunoscute calibrări greşite  a telescopului.

O altă alternativă ar fi că materia normală ar putea lovi materia întunecată din preajmă. Cel puţin aşa demonstrează simulările efectuate anul trecut de Mike Kuhlen de la Universitatea Berkeley din California. ”Am rămas surprins, dar se poate vedea aproape imediat cum se compensează materia întunecată când gazele şi stelele sunt incluse”, a declarat el.

Deci totul este bine cu materia întunecată standard, atâta timp cât se iau în calcul efectele materiei normale. Nu aşa de repede, spune Frenk. În cazul în care particulele supersimetrice care se anihilează reciproc au fost sursa de raze gama, ei ar trebui să le producă nu cu o energie standard, ci prin răspândire: mecanismul de anihilare generează electroni şi pozitroni, care renunţă în mod gradat la energia lor în convulsii şi explozii. ”Ceea ce este absolut fascinant, dar nu cred că am găsit încă nimic”.

Lucrurile s-ar putea schimba într-o clipă dacă multitudinea experimentelor pornite în căutarea materiei întunecate ar începe să producă rezultate coerente.  Dar este vorba despre un proces care în cel mai bun caz va dura ani de zile. Între timp rezultatele contradictorii sunt ca sunetele muzicii pentru urechile lui Frenk. ”Noi nu ştim dacă  materia întunecată rece este răspunsul. Însă dacă toată lumea cumpără o idee de-a gata, riscăm să nu progresăm niciodată”.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The stuff that really rules the cosmos, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu

SocButtons v1.5
04/04/2013

Ritualurile îi alină şi pe cei ce nu cred în ele

Oameni urmează adesea ritualuri ca un mod de a face faţă evenimentelor triste. Regulile pot fi contradictorii. De exemplu, budiştii tibetani cred că este o lipsă de respect să plângi în apropierea celui decedat, în timp ce catolicii latini cred exact contrariul.

 

 

 

O nouă lucrare de-a lui Michael Norton şi de-a Francescăi Gino sugerează că, în spatele acestei varietăţi, există un mecanism psihologic comun – un simţ liniştitor al controlului crescut. Mai mult, cercetătorii afirmă că şi cei care nu cred în ritualuri pot beneficia de pe urma lor (vezi articolul de pe site-ul autorului).

Norton şi Gino au început prin a le cere celor 247 de participanţi recrutaţi online (vârsta medie – 33 de ani; 42% erau bărbaţi) să scrie despre o perioadă de doliu din trecut sau despre o relaţie care se încheiase. Jumătate din ei au mai fost rugaţi să scrie şi despre un ritual care îi ajuta să facă faţă situaţiei şi pe care îl urmau la acel moment. Rezultatul principal a fost în acest caz că participanţii care îşi aminteau de ritual afirmau că simt mai puţină durere în legătură cu pierderea suferită. Acest lucru se explica prin sentimentul crescut al controlului şi nu avea de-a face cu simplul fapt că aceştia scriseseră mai mult decât ceilalţi participanţi.

Să te bazezi în acest fel pe amintiri este, în mod evident, problematic din punctul de vedere al cercetării, astfel că, în cadrul unui studiu ulterior, Norton şi Gino au invitat 109 studenţi în laboratorul lor. Grupurilor de 9 până la 15 studenţi li s-a spus că unul dintre ei va câştiga un premiu de 200$ şi, pentru a mări presiunea, aceştia au fost rugaţi să scrie ce ar însemna pentru ei să câştige şi cum ar folosi banii. Un student a primit banii, aşa cum se cuvenea, şi a plecat. Jumătate dintre participanţii rămaşi au fost îndemnaţi să urmeze un ritual în 4 etape: şi-au desenat sentimentele referitoare la pierderea suferită pe o hârtie, au aruncat cu sare peste aceasta, au rupt-o, iar apoi au numărat până la 10. Ceilalţi au îndeplinit funcţia de grup de control şi şi-au desenat pur şi simplu sentimentele pe hârtie.

Descoperirea cheie a fost aceea că studenţii care au urmat ritualul au raportat ulterior că simţeau mai puţină supărare şi furie decât cei din grupul de control cu privire la faptul că nu câştigaseră banii, iar asta se explica în mare parte prin sentimentul crescut de control. Important este faptul că alinarea adusă de ritual nu era afectată de cât de des urmau participanţii ritualuri în viaţa de zi cu zi sau de faptul că ei credeau sau nu în puterea acestora. Se pare că există ceva legat de procesul pe care îl presupune un procedeu în mai multe etape care provoacă la oameni apariţia sentimentul de control, dincolo de rolul jucat de orice credinţe religioase ori mistice asociate.

Un al treilea şi ultim studiu asemănător a clarificat unele probleme – faptul de a citi că unii oameni rămân aşezaţi şi tăcuţi după o pierdere şi de a face chiar ei acest lucru nu le-a adus alinare participanţilor care pierduseră 200$ la loterie. Faptul de a citi că unii oameni urmează ritualuri după o pierdere nu a adus nici el vreo alinare, decât dacă participanţii urmau chiar ei un ritual.

Norton şi Gino au spus că nu vor să insinueze că pierderea unei persoane şi pierderea banilor sunt echivalente, însă ei cred că ritualurile pot aduce alinare în ambele situaţii, prin intermediul mecanismului comun al simţului crescut al controlului. Ei au adăugat că este nevoie de mai multe cercetări asupra impactului unor forme specifice de ritualuri în diferite contexte, însă, pentru moment, rezultatele lor au venit în sprijinul ”afirmaţiei lui Durkheim, conform căreia «doliul este lăsat în urmă graţie însuşi doliului»”; ritualurile de doliu realizate de participanţii noştri au grăbit declinul sentimentului de doliu care însoţeşte pierderea”.

Un lucru important pe care cercetătorii l-au menţionat este acela că cercetarea a implicat participanţi stabili din punct de vedere mintal şi că nu atinge, deci, problema ritualurilor care devin disfuncţionale şi destructive, aşa cum se poate întâmpla în cazul tulburării obsesiv-compulsive.

Lucrarea lui Norton şi Gino vine în completarea unui studiu publicat anul trecut, care a analizat părerile oamenilor referitoare la factorii care pot creşte eficacitatea ritualurilor, inclusiv repetiţia şi numărul de paşi procedurali.

Traducere de Ana Dumitrache după rituals-bring-comfort-even-for-non cu acordul editorului

SocButtons v1.5
03/04/2013

Resuscitarea, posibilă şi la ore după deces

Specialistul în resuscitare Sam Pernia crede că putem readuce mult mai mulţi oameni la viaţă după ce aceştia mor. Este doar o chestiune de antrenament şi echipament. El ne spune şi motivul pentru care investighează ce se întâmplă cu conştiinţa după moarte.

 

 

 

Sunt oamenii pe care îi resuscitaţi după stopul cardiac cu adevărat morţi? Nu intră în definiţia morţii faptul că aceasta este ireversibilă?

Un stop cardiac este acelaşi lucru cu moartea. Este doar o chestiune de semantică. Să zicem că avem de-a face cu o rană produsă de o armă de foc şi, dacă acea persoană sângerează îndeajuns, atunci inima se opreşte din bătut şi aceasta moare. Percepţia socială a morţii este că ai ajuns la un punct din care nu te poţi niciodată întoarce, dar din punct de vedere medical, moartea este un proces biologic. Timp de milenii noi am considerat pe cineva mort atunci când inima se opreşte din bătut.

Oamenii de obicei fac o confuzie între termenii stop cardiac şi atac de cord. În mod clar, aceştia sunt foarte diferiţi.

Un atac de cord are loc atunci când un cheag blochează un vas de sânge care duce la inimă. Porţiunea din muşchiul cardiac care era aprovizionată cu sânge şi oxigen de către acel vas de sânge va muri. Acesta este motivul pentru care cei mai mulţi oameni care suferă un atac de cord nu mor.

Care este cea mai mare problemă atunci când vrei să readuci pe cineva înapoi la viaţă?

Inversarea procesului morţii înainte ca o persoană să fi suferit prea multe daune celulare. Oamenii mor în multe circumstanţe diferite şi sub supravegherea a mai multor specialişti medicali diferiţi. Preocuparea cu achiziţionarea şi implementarea celor mai noi progrese şi tehnologii din domeniul resuscitării nu este încă treaba unei singure specialităţi.

La ce perioadă după moarte este încă posibil ca cineva să poată fi resuscitat?

Există cazuri ale unor persoane care au fost resuscitate la 4 sau 5 ore după deces – după ce s-au aflat pur şi simplu în condiţia de a fi cadavre. După ce murim celulele din corpul nostru trec prin propriul proces al morţii. După 8 ore este imposibil să reporneşti celulele cerebrale.

Care este cea mai bună metodă pentru a readuce pe cineva la viaţă?

Sistemul ideal – şi acest lucru este realizat pe scară largă în Asia de Sud-Est, Japonia şi Coreea de Sud – este numit ECPR. Litera E reprezintă abrevierea pentru extra corporeal membrane oxygenation (ECMO). Este un sistem în care iei sânge de la o persoană care a suferit un stop cardiac şi îl recirculi printr-un oxigenator cu membrane, care furnizează oxigen şi elimină dioxidul de carbon. Apoi pompezi sângele înapoi în circulaţia din corp. Folosind ECMO, ei au reuşit să readucă oamenii înapoi la viaţă după 5 până la 7 ore după deces. ECMO nu este disponibil în mod normal în Statele Unite şi Marea Britanie, totuşi.

Deci, atunci când sufăr un stop cardiac, în mod ideal care ar fi paşii pe care doctorii mei ar trebui să-i realizeze?

Pentru început, conectăm pacientul la o maşinărie care furnizează suport pentru comprimarea şi respiraţia toracală. Apoi ataşăm pacientul la un monitor care ne oferă informaţii despre calitatea oxigenului care ajunge la creier.

Dacă reuşim să realizăm procesul de comprimare şi respiraţie toracală şi, de asemenea, să injectăm medicamentele corecte şi totuşi nu putem aduce nivelurile de oxigen la normal, atunci folosim ECMO. Sistemul ajută la restabilirea nivelurilor normale de oxigen din creier şi furnizează cantitatea corectă de oxigen la toate organele pentru a minimiza daunele.

În acelaşi timp tu trebuie să răcoreşti pacientul. Acest lucru încetineşte rata activităţii metabolice din celulele cerebrale stopând astfel procesul morţii celulare în timp ce tu te ocupi de rezolvarea problemei principale.

Cum răcoreşti corpul?

Înainte se foloseau pungile cu gheaţă. În ziua de astăzi, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul acestei chestiuni şi astfel avem de-a face cu două metode. Prima presupune lipirea unor tampoane mari cu gel în zona trunchiului şi a picioarelor. Acestea sunt ataşate la o maşinărie care reglează temperatura. Atunci când corpul ajunge la temperatura corectă, maşinăria are grijă ca această temperatură să rămână stabilă pentru 24 de ore. Cealaltă metodă presupune ataşarea unui cateter în zona inghinală sau în zona gâtului, sângele fiind răcorit atunci când trece prin zona cateterului.

Procesul de răcorire ajută inima şi toate ţesuturile, dar noi ne focalizăm pe creier. Există şi alte metode noi prin care oamenii sunt răcoriţi prin nas. Poţi ataşa tuburi în zona nărilor şi apoi injectezi vapori reci pentru răcorirea selectivă a creierului înainte de a face acest lucru cu restul corpului.

Dacă aş suferi un stop cardiac astăzi, care ar fi şansele ca eu să beneficiez de toate acestea?

Aproape nule.

De ce acest tip de îngrijire nu a devenit o rutină?

Stopul cardiac este singura condiţie medicală care ne va afecta pe fiecare dintre noi eventual, din nefericire. Ceea ce este înfricoşător este că modul în care noi suntem îngrijiţi depinde de locul în care ne aflăm şi de cine este implicat. Chiar şi în acelaşi spital, schimb după schimb, vei beneficia de niveluri diferite de îngrijire. Nu există un sistem de regularizare extern, prin urmare totul este lăsat la decizia indivizilor.

Există un dezacord în ceea ce priveşte interpretarea experienţelor aproape de moarte (NDE) – cum ar fi observarea unui tunel sau a unei lumini strălucitoare. Atunci când o persoană moare, când au loc aceste experienţe?

Unul dintre ultimele lucruri care a intrat în atenţia ştiinţei este studiul morţii. Şi, pe moment, am reuşit să împingem mai departe hotarele morţii. Pentru a ne asigura că pacienţii se reîntorc la viaţă şi nu au suferit daune cerebrale, trebuie să studiem procesele care au loc după ce aceştia mor. Indiferent dacă ne place sau nu, am ajuns să cercetăm domeniul “vieţii de după moarte” sau cum îi doriţi să-i spuneţi.

Pentru oamenii care experimentează NDE, acestea sunt foarte reale. Cei mai mulţi sunt convinşi că ceea ce au văzut este o străfulgerare a ceea ce are loc atunci când murim. Cei mai mulţi se întorc şi nu mai resimt frica de moarte şi sunt transformaţi într-o manieră pozitivă – devenind mult mai altruişti. Ca o comunitate ştiinţifică, noi am încercat să găsim o explicaţie acestor experienţe, dar nu am avut succes.

Deci cum poate un doctor sau alt om de ştiinţă, să se ocupe de aceste experienţe din altă lume?

Trebuie să acceptăm că aceste experienţe au loc, că ele sunt reale pentru oamenii care le experimentează, în acelaşi mod în care unui pacient suferind de depresie nu îi vei spune niciodată, “Eu ştiu că tu te simţi deprimat, dar aceasta e doar o iluzie. Eu sunt doctorul. Eu îţi voi spune ce înseamnă cu adevărat emoţiile tale.” Dar în cazul NDE, facem acest lucru întotdeauna: “Eu ştiu că tu crezi că ai văzut acest lucru, dar este clar că nu l-ai văzut.”

Este posibil ca NDE să fie doar halucinaţii?

Noi ştim, ca urmare a testelor clinice, că după moarte creierul nu mai funcţionează, prin urmare nu mai poţi nici măcar halucina. Este ridicol să spui că oamenii care au experimentat NDE halucinează, pentru că trebuie să ai un creier funcţional. Dacă iau o persoană care a suferit un stop cardiac şi o injectez cu LSD, îţi garantez că aceasta nu va halucina.

Pentru studiul experienţelor în afara corpului (OBE), aţi plasat imagini în camerele de spital pe dulapuri înalte care puteau fi văzute doar de cineva care ar fi plutit aproape de tavan. Până acum, doi pacienţi au experimentat OBE, dar niciunul dintre ei într-o cameră cu dulap.

Este adevărat. Am implicat în studiu 25 de spitale, care aveau în medie 500 de paturi. Pentru a avea un dulap deasupra fiecărui pat, am fi avut nevoie de 12.500 de dulapuri. Era complet de neimaginat. Am selectat zone în care pacienţii suferind stop cardiac sunt de obicei trataţi, dar şi cu această metodă, cel puţin jumătate din cei care au avut stop cardiac şi au supravieţuit erau din zone lipsite de dulapuri.

Veţi continua experimentul?

Da. Acesta face parte dintr-un pachet de studii destinat să îmbunătăţească procesul de resuscitare al creierului. Noi încercăm să nu uităm în timpul resuscitării că există, totuşi, o fiinţă umană acolo.

În cartea dumneavoastră, sugeraţi că moartea ar putea fi plăcută. De ce credeţi asta?

Întrebarea este: ce se întâmplă cu conştiinţa umană – lucrul care mă face ceea ce sunt – atunci când inima mea se opreşte din funcţionare şi eu mor? Din perspectiva noastră externă, pare pur şi simplu a dispărea. Dar în realitate aceasta hibernează, la fel ca atunci când ți s-a dat un anestezic general. Şi apoi se reactivează. Eu nu cred că conştiinţa ta este distrusă atunci când ajungi în pragul morţii. Dar cât de departe merge aceasta? Nu ştiu. Dar eu ştiu că, cel puţin în perioada de timp în care noi putem readuce oamenii la viaţă, entitatea minţii umane nu este distrusă.

Ce înseamnă acest lucru?

Acei oameni care au experienţe plăcute după moarte sugerează că nu ar trebui să ne fie frică de acest proces. Asta înseamnă că nu există niciun motiv pentru a ne teme de moarte.

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului hours-after-death-we-can-still-bring-people-back, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

SocButtons v1.5